Diseară joacă Steaua.

Se zice că orice text ar trebui început cu o propoziție adevărată. Că după aia tot ce vrei să exprimi vine mai ușor. Nu mai știu unde am citit asta, poate în vreun manual ieftin despre cum să devii un bun scriitor.

E fals. Nu încep să curgă frazele din mine. Poate pentru că prima propoziție nu mai e un adevăr. Cel puțin pe foaie, diseară joacă FCSB.

Știu că o să sune absurd pentru urechile multora, dar da, sunt stelist. Și e foarte greu de pus în cuvinte ce înseamnă asta. Mai ales atunci când ai ales un stil de viață ușor nonconformist, undeva la un capăt de lume. Cum să te mai uiți la fotbal când vezi zi de zi atât de mult chestii minunate?

Am să încerc să mă explic.

Sunt stelist de mic și cred că de vină e Tataia. Tataia, devenit nume propriu la noi în familie (ca și Mamaia, de altfel), a fost colonel în Armata Română. Deci, „militar”. Când eram mic țin minte că mă uitam la meciuri cu el întinși pe patul din dormitorul lui pe un televizor Sony din care se cam scurseseră culorile. Având pensie mare, Tataia și-a permis și-un Goldstar, nou, dar pe ăla îl ținea în sufragerie și acolo se uita Mamaia la telenovele. Noi, cu meciurile noastre, eram exilați în camera mică.

Nu cred că îmi aduc aminte bine primul meci pe care l-am văzut vreodată.

Dar mi-l aduc bine aminte pe Ritli și îmi aduc aminte cum în anii ăia, ’94-’95, nu știu exact de ce ne cam chinuiam cu Oțelul în deplasare. Știu bine foarfeca lui Ciocoiu din meciul cu Aston Villa, dubla cu Bastia și țin minte umilința cu PSG de la Paris. Îmi amintesc de Damian Militaru și de un alt Denis, poate la fel de talentat ca Alibec, Denis Șerban.

Ciudat e că despre Lăcătuș țin minte doar piciorul lui Ardeleanu și mai puțin cursele lui de pe extremă dreapta. Am văzut intrarea pe un TV Sport alb-negru cu mulți pureci, de mă zgâiam să-mi dau seama care nuanță de negru e mai deschisă. Cred că pe Lăcătuș l-am prins prea la zenit, așa că pentru mine „Uite acuș, acuș, acuș, vine Marius Lăcătuș” n-a fost decât o scandare de galerie venită din negura istoriei.

În chip ciudat, îl țin minte și pe Axinia II de la Ceahlăul, nu mă întrebați de ce.

Cele mai multe din meciurile Stelei din perioada aia le-am văzut cu Tataia din patul ăla. Zece ani mai târziu jucam Championship Manager și mă băteam la titlu, probabil cu Juventus, că pe-atunci Divizia A nu apărea în jocurile pe calculator, când într-o zi m-a strigat Mamaia să vin repede că „bunică-tu are ceva”. L-am găsit întins în același pat, fără suflare. Era o zi de iunie, campionatul lui se terminase.

Dintre multele lucruri pe care le-am învățat de la el, pe ăsta îl prețuiesc cel mai mult. El mi-a dat, cum se zice, microbul.

Cu Steaua, la o finală de campionat

După epoca lui Țiți, a urmat o perioadă de agonie, din care nu mai rețin mare lucru. A urmat implicarea lui Becali și a amicului său de la Intercontinental, unu’ Păunescu. Au fost mulți ani de dominație dinamovistă, sub voievodatul lui Borcea, prilej de multe ironii încasate în liceu de la cel mai bun prieten al meu, dinamovist convins.

Cum am copilărit la Iași, nu exista vreo șansă să ajung pe Ghencea. Deși cred că îmi doream mult asta. Cel mai aproape a reușit să aducă tata Ghencea de mine, când, printr-un coleg de serviciu care prinsese o delegație la București, mi-a cumpărat un fular original cu Steaua.

L-am luat a doua zi la școală, îl purtam iarna la gât să-mi țină de cald, l-am luat cu mine în Belgia cât am fost student Erasmus, l-am dus și acolo pe stadion la un meci Anderlecht – Charleroi în care l-am zărit pe viu pe Romelu Lukaku, îl am și acum cu mine în rucsac. Da, în spațiul extrem de limitat al unui rucsac de drum lung a încăput și fularul meu cu Steaua primit de la tata.

Astăzi, ca să pot trăi un meci în condiții decente, trebuie să mut laptopul cât mai aproape de ușă, ca să prind semnal bun la WI-FI, și să-l conectez la televizor.

Nu-i ușor să fii stelist, asta poate să v-o confirme oricine a privit meciul cu Middlesbrough. A fost probabil cea mai tristă seară a generației mele de steliști. Doar un miracol a făcut ca atât ușa de la dulap, cât și piciorul meu să reziste impactului de la golul lui Maccarone.

Steaua nu mai joacă fotbal privibil de pe vremea lui Ponta. Adică de la primul descălecat al lui Reghe în Ghencea. A fost un an glorios acela. Am fost pe stadion când Rusescu l-a învins pe marele Cech și a adus victoria Stelei în fața lui Chelsea Londra. Apoi lucrurile au luat-o iarăși razna. Cu Gâlcă ne-am chinuit ca o găină lăsată să zburde prin ogradă după ce a fost în prealabil decapitată.

Țin minte și acum meciul cu Poli Iași din ultima etapă. Eram în localul „Number 10” unde mai obișnuiam să vedem meciurile (și Raluca e stelistă, noroc că am cu cine să împart pasiunea asta și să comentez un meci), o cârciumă prin zona Pache Protopopescu, pe care o botezasem „La Dodel”, în cinstea îndrăgitului decar Cristi Tănase. A fost un chin.

Peluza Nord, pe vremea când exista. Plus un țăran care nu ne face prea mare cinste.

Nici cu Rădoi, simbolul de dată recentă, nici cu cabinetul Reghe II nu ne-a mers mai bine. Printre ultimele meciuri de pe Arenă la care am fost înainte de plecarea definitivă din țară a fost cel cu Manchester City. La 0-5 pentru ei am strigat și eu, cu tot stadionul, „Niță! Niță!”. Un strigăt eminamente ridicol dată fiind situația de pe teren. Dar, așa îmi place să cred că suntem noi, roș-albaștrii. Mereu găsim câte ceva de care să ne agățăm, ne punem speranțele într-un erou de sacrificiu cât să avem puterea să mergem mai departe.

Steaua este una dintre puținele constante din viața mea. Uitâdu-mă înapoi, realizez cât de dramatic sună, dar nu regret nimic. Dintre toate pasiunile pe care le-am avut vreodată, doar ea a rămas cu mine nestinsă de peste 20 de ani.

E greu de înțeles din afară, știu asta, ce se petrece în mintea și în sufletul unui „microbist”, așa cum vă place să ne numiți. Numai cine a simțit vreodată adevărata bucurie a unui gol marcat de o persoană pe care n-o cunoști, într-un meci care nu e al tău, doar acela poate înțelege cât de adânc poate să coboare pasiunea pentru fotbal în ființa unui om. Cred că la Tolo am citit o dată o zicere a Papei Ioan Paul al II-lea, fost portar de fotbal, actualmente Sfânt: „dintre toate lucrurile neimportante din viață, fotbalul e cel mai important”.

Steaua, zi de meci

Era trecut de ora 3 după miezul nopții când am spart liniștea unei străduțe din Hanoi și am trezit câinii din somn cu un urlet din toți rărunchii: „goool!”.

După un șut deviat al lui Florin Tănase, Teixeira dusese scorul la 2-1 pentru Steaua în returul de la Plzen. Calificarea în play-off devenea, iarăși posibilă. Ultimele douăzeci de minute din meci au fost extrem de sacadate. La televizor nu prindem PRO TV, așa că ultima soluție e un stream furat de cineva și pus pe internet. Pixelii sunt cât poarta de mari. În era lui fullHD, eu mă uit la transmisii la aceeași calitate ca în copilărie.

Câteodată am noroc și merge bine, câteodată îmi vine să dau cu ceva de pământ. Golul lui Tănase l-am văzut în reluare, iar la penalty ecranul s-a blocat fix înainte să dea Alibec în minge. Noroc că era prea târziu să se mai schimbe oricum ceva, așa că am stat liniștit. Cam așa se vede un meci cu miză aici în Vietnam.

Acum, cu ora de Champions League, meciurile încep aici la 1:45 și, dacă nu sunt prelungiri, se termină la 3 jumate. De regulă a doua zi de dimineață, la 9, trebuie să fiu la ore, proaspăt și pregătit. Nu-i ușor.

Dar asta nu m-a oprit să mă uit și la meciul cu Voluntari, și la Chiajna, m-am uitat până și la Juventus din Colentina. Nu de plăcere, pentru că fotbalul practicat de echipele de la noi, câteodată inclusiv de Steaua, e obositor de privit. M-am uitat din datoria pe care o am față de echipa asta care m-a făcut de atâtea ori să explodez de bucurie. Euforia de după un meci câștigat împotriva lui Dinamo, sau Ajax, ține și până la trei zile, cam cât o nuntă. Cum aș putea nu-i fiu aproape, chiar și de la distanță?

Încă tremur rău la începutul unui meci cu încărcătură. Tremur de mă roagă Raluca să mă potolesc, că se zguduie canapeaua. Tremur și fac febră, îmi rod unghiile și lovesc în vreo masă la o ratare mare. Poate o să vă pară, iarăși, ridicol, dar pentru mine e cel mai firesc lucru. De ce? N-aș putea să vă zic mai multe.

Ei, condițiile astea, cum ar putea să vină să-mi zică cineva să nu mai țin cu FCSB, că nu mai e Steaua? Nu prea mă interesează de Becali, dar nu pot să nu admit că dacă n-ar fi el, a fi stelist astăzi ar fi la fel de trist cu a fi dinamovist, sau mai rău, chiar rapidist. Până una alta, noi mai avem o brumă de fericire.

Pentru mine, diseară luptă Steaua!

 

2 thoughts on “Cum e să fii stelist în Vietnam. Steaua – Sporting: Avancronică de la capătul lumii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *