Acest articol are un scop dublu. O dată acela de a ne autoomagia la împlinirea a 11 luni de când am pus în aplicare probabil cea mai bună decizie din viața noastră. Iar a doua oară, pentru că am sărbătorit așa cum ne șade cel mai bine, călătorind, să vă arătăm și vouă cum arată mărgelele de dragon în Ninh Binh.

11 luni și încă ne ținem bine

Tehnic, abia azi se împlinește anul fără de o lună de când am plecat din țară și am ajuns pe pământ străin. Dar azi e luni și avem ore deci prezența noastră în Hanoi era necesară. Așa că de sărbătorit am făcut-o weekendul care tocmai s-a încheiat printr-o scurtă vizită până în Ninh Binh, o provincie la 115 km sud de capitală.

În afară de escapada de câteva ore în Bangkok acum 3 luni și de jumătatea de zi petrecută în Kuala Lumpur acum două sâmbete (ambele prilejuite de un visa run), nu mai ieșisem din Hanoi de vreo cinci luni. Am vrut să tragem tare la început, să ne găsim clase și să strângem un număr de ore suficient ca să putem face economii, așa că weekendurile au fost pline până acum. Sperăm că de-acum încolo să putem ieși în „city break-uri” mai des, mai ales că sunt o sumedenie de locuri de văzut primprejur.

Cum pregătim deja o serie de articole pentru luna septembrie despre cum a fost anul ăsta pentru noi, de la pregătirile de plecare și toate învățăturile pe care le-am adunat până acum, astăzi o să vorbim mai puțin despre noi. Oricum, aflați că suntem bine, sănătoși, și că deja am stat mai mult pe drumuri decât ar fi anticipat până și cei mai optimiști prieteni ai noștri. Uite, Cristian, au trecut de patru ori câte trei luni și tot nu ne-am întors acasă. Dar ne e dor de tine și de voi, și de Il Landrino, restaurantul nostru de pe Iancului colț cu Sublocotenent Dima Cristescu.

Acum, pentru cei care vor să vadă ce-am văzut, Ninh Binh.

Experiența Mua Caves Resort – Ninh Binh

În primul rând, am avut norocul să stăm la un resort foarte mișto. Familia care îl deține a cumpărat un munte cu vreo două peșteri și un lac aferent, a aranjat p-acolo căile de acces și a ridicat câteva căsuțe și-un restaurant. Mua Caves Resort îi spune, și dacă aveți drum prin Ninh Binh, sigur treceți pe acolo. Puteți să și înnoptați la ei, o cameră costă între 50 și 100 de dolari pe noapte, dar merită. Căsuțele sunt construite fix la baza muntelui, e liniște, plin de verdeață și de alei cu flori pe care te poți plimba în voie.

Prin grădină la Mua Caves

Proprietarii au pornit afacerea prin 2000 ca pe o chestie tradițională. Au avut la un moment dat și bazin pentru teatru de păpuși pe apă. Dar vietnamezilor nu le mai plac chestiile astea, vor totul occidental, plus karaoke, dacă se poate. Așa că au renunțat la tradiționalism și au pus accentul pe modernism. Acum, odată cu fluxul tot mai mare de turiști străini în căutarea specificului local, vor să reînvie chestiile tradiționale, să vadă și bizonul francez elementele de cultură vietnameză. (da!, avem noi o problemă cu majoritatea francezilor care nu știu să dea nici bună ziua când dai nas în nas cu ei)

Mare parte din afacere stă pe biletele de acces spre muntele proprietate personală (nu numai în România se pot cumpăra munți). De pe muntele ăsta cică e cea mai mișto vedere panoramică. Așa că au construit 486 de trepte până în vârf și acolo au trântit un dragon. Că așa zice legenda, că gurguiele astea au fost nestemate scuipate pe nări de un dragon. Or fi fost, nu zicem nu, dar știm sigur că e al naibii de greu să urci până în vârf pe căldura și umezeala asta.

Veneția Vietnamului

Habar n-avem cum au construit scările pe un povârniș ca ăsta, și au mai și cocoțat câteva statui pe ici pe colo. Dar constructorilor vietnamezi le-a mers buhul pentru îndemânarea de care dau dovadă.

Vedere la scări

După ce-am ajuns, cu chiu cu vai, în vârf, am luat o pauză să ne tragem suflul și să ne revină vederea. După vreo cinci minute, așa, a început să se limpezească ceața de pe ochi și am putut admira în voie peisajul. Habar n-avem la ce înălțime eram, dar bătea vântul și a fost tare bine că ni s-au mai uscat hainele pe noi.

Priveliștea pe partea de vest dă înspre un râu care curge prin peșterile de sub munți și, mai departe, se vede tot lanțul muntos. La orizont pare a forma o carapace de țestoasă gigantică care s-a nimerit să adoarmă prin câmpurile de orez. Crestele munților sunt fumurii, de parcă un foc a trecut prin ei și a lăsat în urmă doar cenușă împietrită, iar apa care îi tot sapă de milioane de ani a căpătat culoarea broaștelor pe care le scaldă. Oameni nu trăiesc încolo. Poate doar niște maimuțe scăpate de vânători și păsări mici și mijlocii. În rest, doar barcagii care plimbă mii de turiști în sus și-n jos pe canale și prin peșteri, ca într-o Veneție turnată în plumb.

Carapacea de care vă vorbeam.
Click pe poze pentru a le mări

Cel mai tare duș din istorie

Priveliștea pe partea de est dă spre oraș – Ninh Binh. Până la șoseaua mare mai sunt două, trei gurgui din astea, mărginașe, uitate în mijlocul unui câmp cât să nu poată planta țăranii orez acolo. De sus totul e mai spectaculos. De asta vrem să ne luăm și noi o dronă. Să o trimitem pe ea să facă poze, să nu mai urcăm noi pe toate potecile, că nu mai suntem nici noi tineri.

Când am coborât, dușul obligatoriu l-am făcut în cea mai tare baie în care am ieșit până acum. Că la resortul ăsta în baie ieși, nu intri. În spatele casei, între zid și munte, sub stânci și cerul liber, e amenajat un duș și o cadă din piatră. În stil balinez, dar cu o senzație mult mai faină. Pozele vorbesc de la sine. Plus că am prins o super lumină, așa că Raluca a trebuit să zăbovească în duș până s-a murat. Nu că nu i-ar fi făcut plăcere.

La duș
Click pe poze pentru a le mări (oricât le-ați mări, nu se vede nimic!)

 

Cina festivă a fost compusă din carne de capră (delicioasă), fresh spring rolls (atât de fresh că nici nu erau rulate – îți dau doar ingredientele și le faci singur, ca pe joint – pui niște castravete, niște morcov, niște ananas, o frunză de mentă, carnea, le învelești în foiță de orez și o dai prin sosul de susan cu soia), salata de papaya cu alune, morning glory cu ustoroi și cartofi prăjiți. În buna tradiție, Raluca s-a atins doar de cartofii prăjiți.

Cu barca la Trang An

A doua zi, deci duminică, am lălăit-o până pe la 10, ca-n vacanță, așa că excursia cu barca pe râu am făcut-o în cea mai mare căldură posibilă. Asta în condițiile în care cerul a fost mereu înnorat. Chiar și așa am reușit să ne bronzăm și să slăbim vreo două kile de la cât am transpirat.

În Tam Coc, satul din provincia Ninh Binh cel mai frecventat de turiști, cea mai populară atracție e asta cu mersul pe râu, prin peșteri și pe la temple. Sunt mii, fără exagerare, mii de bărci care așteaptă cuminți turiștii. Și săracii barcagii, femei sau bărbați, dau și câte trei ore la vâsle pe brațele unui râu nemișcat. Nu știm cum sapă râul ăsta că nu curge nicăieri. Efectiv stă și băltește. La un moment dat am mai dat și noi la vâsle, să-i mai ridicăm moralul săracei femei, dar mai mult pentru că ne-am luat la întrecere cu niște coreeni ce dădeau să ne depășească. În pragul apoplexiei, ne-am dat bătuți, deși eram cu un vârf de barcă în fața lor.

Cam ăsta e peisajul de jos, Ninh Binh

De jos, de la firul apei, peisajul nu mai e atât de impresionant cum e de sus. Adică, da, e aceeași senzație pe care am avut-o și în Ha Long Bay (că de asta i se zice Ninh Binh-ului „inland Ha Long Bay”), e frumos, dar nu prea. Același tablou la nesfârșit. Munți de-o parte și de alta și un drum de apă care trece pe sub ei. După o oră deja ne plictisisem, mai ales că ne era extrem de cald.

A fost interesantă experiența de pe Skull Island, unde s-a turnat o parte din filmul Kong ăsta noul, cu Tom Hiddlestone, remake după King Kong cu gorile uriașe și alte creaturi fantastice. Interesantă în sensul că destul de kitsch, că au lăsat în urmă niște fuselaj și o butaforie de corvetă, bașca niște corturi de paie cu tot cu indigenii din ele. Și vin turiștii și se trag în poze cu niște sărmani vietnamezi boiți pe față cu vopseluri și îmbrăcați în roz ca-ntr-o reclamă la Vanish.

În sat la indigeni, pe Skull Island

Și stau acolo toată ziua, cu câte-o suliță în mână, așteptând străinii să dea bine în pozele de concediu. Pentru că ne-am simțit realmente vinovați că le-am făcut poze, le-am lăsat niște bani. Asta ne-a făcut să ne simțim și mai prost, dar ei s-au bucurat tare mult.

Punctualitate vietnameză

Acum să nu înțelegeți că n-a fost frumos sau că nu ne-a plăcut. Doar că nah, la 9 dolari de om, a fost cam mult pentru ce-a oferit. Adică am pierdut prea mult timp plictisindu-ne într-o barcă, așa că n-am mai apucat să mergem la Bai Dinh pagoda, care ar fi cea mai mare pagodă din nord, un complex pe sute de hectare închinat lui Buddha, și nici la Hoa Lu, prima capitală a Vietnamului.

Un lucru care ne-a surprins, plăcut, a fost punctualitatea căilor ferate vietnameze. Pe biletul spre Hanoi, ora de plecare era anunțată la 17:27. Trenul s-a pus în mișcare la 17 și 29 de minute. Asta înseamnă că în 1000 și ceva de kilometri, că venea tocmai din Saigon trenul (Expresul Reunificării – așa îi zice garniturii care leagă Saigon de Hanoi), a adunat în plină vară, două minute de întârziere. Nu vă imaginați că trenurile sau șinele arată ca în Japonia, nu. Sunt mult mai aproape de România. Și cu toate astea, am ajuns la timp. Iar biletul a costat doar 4 dolari de om un dus. Ori sunt mult mai realiști ca noi, ori fac ceva mai bine.

Cam asta a fost petrecerea noastră de 11 luni în Ninh Binh. Dacă aveți întrebări sau nevoie de sfaturi, ne scrieți în comentarii sau pe facebook. Poze mai multe o să punem și pe instagram, când ajungem cu feedul la zi. Până atunci, tradiționalul like și share, să fie bine la toată lumea. Și „La mulți ani!” nouă. Cu bine!

P.S.: cine n-a apucat să citească primele articole din Thailanda, le găsește aici:

Am trăit două luni în Thailanda. Așa și? Partea I

Zece zile în Koh Lanta

Koh Jum, vacanța de la vacanță

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *