Scurt prolog

Suntem deja de trei luni în Hanoi și pare că timpul și-a schimbat iar trecerea. Până să ajungem să ne aciuăm prin părțile astea, zilele curgeau între două plimbări, între două plaje sau între doi munți. Fără să știm, sau să ne pese, dacă e joi sau duminică. Acum, între două ploi, orele trec în acord cu dinamica Marelui Oraș (cam 7-8 milioane de oameni are Hanoiul). Grăbite, claxonând, să nu cumva să-și ude minutele.

Am intrat într-un program în care, e adevărat, facem bani, dar lucrurile care ne făceau plăcere cad cumva pe locul doi, după slujbă. Ceea ce nu e tocmai rău pe de-antregul. Avem un stil de viață în care ne permitem mai multe lucruri decât în Pantelimon, teșchereaua se umflă, încet, dar sigur, ca Râul Roșu într-o dimineață ploioasă. Partea proastă e că știm iar când e sâmbătă și marți și că scriem pe blog, facem poze și videouri mult mai rar decât ne-ar plăcea. Asta e, ne chinuim să creștem productivitatea cumva.

E vremea vacanțelor și în România și am văzut că mulți dintre voi sunteți care prin Grecia, care prin Vamă (sau Mamaia, dar, hei!, nu judecăm pe nimeni), care pe la Electric Castel. Într-un fel sau altul, v-ați înconjurat de apă. Prilej numai bun și pentru noi să ne aducem aminte de luna petrecută pe insule în Thailanda. Poate vă vine să vă planificați concediul pentru la iarnă și nu știți unde să mergeți. Citiți asta și poate vă vin câteva idei.

Trecerea

Data trecută v-am lăsat cu povestea în jungla din Tatai. Acum suntem la punctul de trecere a frontierei Koh Kong – Trat. Taxiul ne-a lăsat la câteva zeci de metri de graniță într-o zonă care seamănă cu un bazar. Magazinele de băuturi alcoolice și vânzătorii ambulanți de țigări prosperă de pe urma micului trafic. Sute de thailandezi trec granița pe jos și se întorc cu câte o sacoșă de Johnny și cartușe de Kent. Soarele ne arde pe unde apucă, iar rucsacele ne atârnă tot mai greu. Viza de Cambodgia stă să expire, iar în față ne așteaptă două luni de Thailanda.

TIP: viza pentru români e gratuită pentru 60 de zile dacă o iei de la Ambasada Regatului Thailandei din țara în care te afli. Viza la sosire poate să coste până la 2000 de bahți (57$/persoană) și nu merită.

Ca de obicei, fără vreun plan pus la punct, ne decidem să tragem în Bangkok câteva zile și vedem de-acolo încotro. Ideea de bază era ca o lună să mergem prin insule, să stăm la plajă și să gustăm din ce are mai bun de oferit Thailanda turistului din lumea întreagă. Apoi, perioada mai călduroasă, s-o petrecem în nord, în munți, unde trăgeam nădejde că va fi nițel mai răcoare. Da` de unde…

După vreo oră de așteptat în partea thailandeză să se umple un minivan care să ne ducă până în cel mai apropiat oraș, s-au adunat suficienți mușterii cât s-o luăm din loc. Noroc cu câțiva soldați care își terminaseră schimbul, altfel am mai fi stat acolo mult și bine. Ajunși în Trat am luat un alt minivan către Bangkok. Drumul a durat suficient de mult cât să ne facem primele impresii.

Germania, tati

Cine face drumul invers, dinspre Thailanda înspre Cambodgia, sigur are parte de un șoc. Dacă-l faci cum l-am făcut noi, ești deja obișnuit cu mai puțin binele. Astfel că atunci când ajungi în Thailanda ai impresia că ai pășit în direct în Germania. Același sentiment l-am avut când am ieșit prima dată cu mașina din România spre Ungaria. Deodată drumeagurile au devenit autostrăzi, bordeiele au devenit case, vacile s-au îngrășat, iarba s-a făcut mai verde.

Thailanda e, chiar și în zonele rurale, incredibil de dezvoltată pentru zona asta de lume. E mult peste România la cam orice capitol, ori nu mai știm noi cum arată țara noastră.

Când am ajuns noi acolo, pe 14 februarie, doliul național de un an decretat la moartea Regelui Bhumibol Adulyadej cel Mare, al nouălea rege din dinastia Chakri, ajunsese la jumătate. Peste tot, pe mașini, pe clădiri, în pomi, pe marginea drumului, în magazine, trona portretul îndoliat al defunctului. Și să nu credeți că era o chestie 100% impusă. Da, țara traversează încă o dictatură militară, da, sunt soldați la tot pasul, puncte de control și simți că ochiul Armatei veghează peste tot, dar viața merge înainte. Și viața thailandezilor a fost multă vreme strâns legată de monarhul lor divin, Rama al IX-lea. L-au iubit sincer pe Bhumibol cel Mare, l-au venerat chiar. Și au avut și de ce, personalitatea lui a fost una uriașă. Hipster încă dinainte de a fi cool, Regele s-a născut în Cambridge, Massachusets, la doi pași de Harvard și MIT, a studiat în Elveția și a purtat de tânăr ochelari cu rama rotundă.

Mic altar pentru Buddha și Rege

În mai toate pozele mai puțin protocolare apare cu un aparat de gât, inspectând fauna și flora, triburi, proiecte de infrastructură și cam tot ce se poate inspecta. A fost și inventator Regele, a patentat un aparat care tratează apele poluate. A mai fost și vestit muzician, jazz a cântat Regele. A fost radioamator și navigator de ocazie. I-a plăcut viața și viața l-a plăcut pe el.

Ne-ar fi plăcut și nouă ca Regalitatea în România să fie atât de respectată nu neapărat ca instituție, ci prin oamenii ei. Da, sunt și legi care o supra protejează și se zice că dacă scapi o monedă cu chipul monarhic pe jos (toate au portretul Regelui pe ele) ești pasibil de pușcărie. Sau dacă spui ceva rău de Casa Regală. Și cică au mai fost cazuri. Așa o fi, n-am stat să aflăm. Ideea e că Regele rules. Nu și ăsta nou, feciorus-o, care e cam pămpălău mai puțin popular, pare-se.

Comunismul, boală grea. Dar nu și pentru Thailanda

Ziceam că Thailanda arată bine și asta i se datorează mai ales Regelui. Și mai e ceva, e cam singura țară din zonă care n-a cunoscut comunismul și nici vreo formă de protectorat străin. Da, au luat de la britanici ce era mai dubios, condusul pe partea stângă, dar se mândresc tare mult că n-au fost niciodată colonie.

Așa se face că rețeaua de autostrăzi e extrem de bine pusă la punct, industria prosperă (mai ales cea a turismului) și nu simți că lipsește nimic. Mai mult, am trecut peste nenumărate păduri replantate de curând în locurile celor care au fost defrișate. Ceea ce trădează un interes crescut pentru cauza Pământului. Dar, probabil cea mai impresionantă chestie e numărul de spitale moderne peste care dai la tot pasul. În fiecare orășel e câte un spital mai mult decât decent. Sănătatea e punctul forte al thailandezilor, nu degeaba turismul medical e în floare și fac bani buni pe treaba asta. Iar medicii cambodgieni și poate și cei vietnamezi, fac un titlu de glorie din a fi studiat în Thailanda.

După Japonia și Koreea de Sud, țări care nu se află însă în Asia de Sud-Est, Thailanda e modelul la care se raportează țările din jur. Made in Thailand e pentru vietnamezi, spre exemplu, cum e pentru români Made in Germany. Mai bun și mai scump. E o chestie de statut să ai chestii thailandeze pe tine sau prin casă.

Mai nimic despre Bangkok

În fine, am ajuns la intrarea în Bangkok și acolo ne-am oprit. Deși autostrăzile mai capătă câte o bandă la fiecare 100 de kilometri parcurși, tot nu sunt suficiente pentru numărul de mașini care vor să intre în Capitală. Iarăși a fost prilej de uimire, căci păienjenișul de beton al metrourilor și al străzilor suspendate, al intrărilor și al ieșirilor, al nodurilor de circulație, arăta ca în filme. Hanoiul încă lucrează la prima lui linie de metrou de suprafață.

Dar, marele dezavantaj al unui nivel de trai mai crescut, este că oamenii preferă confortul aerului condiționat din mașină și renunță la a mai merge pe scutere. Iar diferența de trafic e uriașă. E plin Bangkokul de ambuteiaje. Cozi de kilometri care stau. În Hanoi, la orice oră de vârf prin care am trecut, fie în mașină ori pe scuter, n-am stat. Se circulă încet, poticnit, dar se înaintează. Din păcate, comuniștii bogați ai Vietnamului sunt încurcați de săracii pe scutere și vor să le interzică, cel puțin în inelul central, din 2030 încolo. Dominație pe patru roți.

Cert e că Bangkokul, pentru alții un rai al decadenței, al vieții trăite la maximum, nouă nu ne-a mers la inimă. Veniți din liniștea junglei am nimerit în jungla urbană. Bleah!

Bangkok, pas

Am vizitat puțin, am ocolit principalele atracții (Palatul Regal, Templul cu statuia lui Buddha întins și Templul lui Buddha din Smarald), dar am făcut o plimbare pe râu – un fel de autostradă pe apă, zgomotoasă, murdară – și am ajuns până la Templul de Marmură, construit undeva mai departe de centru, din marmură albă de Carara, adusă tocmai din Italia pentru Regele Rama al V-lea. Frumos. Din păcate, Wat Arun (Templul Apusului), pe care am fi vrut să-l cercetăm mai îndeaproape, era înconjurat de schele pentru lucruri de consolidare, deci l-am sărit și pe ăsta.

Am fost însă pe Khao San Road, strada făcută celebră de Leo di Caprio în filmul The Beach. E o hărmălaie și-o porcărie de nedescris. E una dintre sutele de mii de capcane pe care Thailanda le întinde turiștilor. Și turiștii cad în ea cu duiumul. O grămadă de pub-uri scumpe, sute de vânzători ambulanți, o atmosferă de Bâlci de Piscani, ceva groaznic. Dar nah, nu poți să treci prin Bangkok fără să te duci pe Khao San, că deh. Ideea e că n-am rămas cu nimic de acolo. Am mai fost și pe-un roof top bar, din păcate nu pe Sirocco, unde s-au filmat scenele din The Hangover 2, că n-aveam bani de ținută. Unu mai mic, pe malul râului, cochet și tot al naibii de scump. Dar cât am tras de-o Cola și-o bere am admirat în voie vasele cu turiști care luau cina pe rău. Mă rog…

Problema Bangkokului e că e supra solicitat. E ca pomul care-i atât de lăudat, că nici nu-ți mai vine să te duci. În hipsterismul nostru călător, n-am simțit nici o tragere de inimă să-l descoperim. Așa că highlightul celor trei zile petrecute în Krungthepmahanakhon Amonrattanakosin Mahintharayutthaya Mahadilokphop Noppharatratchathaniburirom Udomratchaniwetmahasathan Amonphimanawatansathit Sakkathattiyawitsanukamprasit (numele complet al Bangkokului, cel mai lung nume din lume conform Guiness Book of Records – în traducere din Sanscrită înseamnă „Orașul îngerilor, marele oraș al nemuritorilor, magnificul oraș al celor nouă nestemate, curte domnească, oraș al Palatelor Regale, casă a Zeilor reîncarnați, ridicat de Vishvakarman la porunca lui Indra”) a fost că am investit o caleașcă de bani într-o cameră foto nouă.

Când Buddha îți arată calea

Simțeam de mult că locurile prin care trecem au nevoie de un echipament mai performant care să le imortalizeze în pixeli, dar nu avusesem până atunci ocazia. Clipa în care, aproape de hotelul nostru, am văzut un magazin Sony cu numele A.V. Camera a fost semnul de care aveam nevoie. Firește, A.V. vine de la Alex Varninschi și nu de la Audio Video, deci Buddha însuși ne-a indicat drumul.

Dacă vă întrebați, toate pozele făcute în Thailanda sunt trase cu un Sony A6500, un mirorrless de ultimă generație de care suntem foarte mulțumiți și lângă care abia așteptăm să tot adăugăm lentile noi. Ca să nu mai trecem pe lângă vreun loc frumos și să-i facem vreo nedreptate că n-a ieșit bine în poze.

Știm că am fost superficiali și că Bangkokul are istoria lui, locurile lui minunate, dar efectiv n-am avut starea necesară să-l descoperim cum se cuvinte. Rămâne pe data viitoare. În a patra zi ne-am urcat în avion spre Krabi, să luăm la puricat insulele din sudul. Cum a fost, ce ne-a plăcut și ce nu, aflați în curând, într-o postare viitoare. Ca să n-o ratați, nu uitați să vă abonați folosind formularul din partea dreaptă.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *