Cum n-am mai scris de o lună pe blog, revenim cu o postare nouă și tare. Vă povestim despre probabil cele mai grele trei săptămâni dintre cele aproape opt luni pe care le-am petrecut în Asia. Data trecută v-am arătat cum a fost la Angkor Wat, de data asta trecem la lucruri mai serioase: cum am supraviețuit mai bine de 20 de zile într-un cort pe-un râu din junglă. 

Munții Cardamom formează una dintre cele mai izolate regiuni ale Cambodgiei. Până prin anii 2000 nici nu se putea ajunge cu mașina acolo. Nu existau poduri peste cele patru râuri care îi traversează de la nord la sud, în drumul lor spre Golful Thailandei. Fapt care a dus la un înfloritor comerț cu chestii de contrabandă: animale sălbatice rare, mahon și alți copaci exotici, droguri etc. Autoritățile cambogiene n-aveau nici interesul, nici mijloacele necesare să stopeze ilegalitățile. Însă treaba asta a avut și avantaje. Regiunea a rămas preponderent sălbatică, pădurile virgine și foarte multe specii de animale cu habitatul intact. Cum nici acum nu există infrastructură corespunzătoare, Cardamomii au rămas una dintre puținele zone neatinse de turismul de masă din toată Asia de Sud-Est.

*cardamom = Plantă tropicală ale cărei semințe au gust piperat (Elettaria cardamomum). sursa Dex `09

Aici am aterizat noi la mijlocul lui februarie

„Aterizat” e un eufemism pentru „am ajuns după 7 ore cu căcatul ăla de autobuz care trebuia să facă doar 4 ore”. Tabăra ne-am făcut-o într-un loc accesibil doar cu barca, la 20 de minute pe apă de cea mai apropiată șosea și la aproape o oră de un oraș. Imaginați-vă doar liniștea. Primele nopți au fost de-a dreptul înspăimântătoare. După apusul soarelui, jungla prinde viață și începe să cânte o simfonie de răgete, urlete și țipete pe mii de voci. Insecte, maimuțe, urși, pisici sălbatice, unicorni, Dumnezeu știe ce altceva mai era în jurul nostru. Pune tu capul pe pernă când tot ce te separă de sălbăticie e o subțire foaie de cort.

Drept e că a ajutat și faptul că eram încojurați de apă, cortul nostru fiind plutitor. Cel mai periculos lucru care putea ajunge la noi era Cobra Regală.


iată și un scurt rezumat video – cam așa arată prin locurile astea

Ați văzut vreodată o cobră înotând?

Era o după-amiază liniștită, cu mult soare, numai bună de un scăldat. Chiar ne pregăteam să ne aruncăm în apa rece a râului Tatai când am văzut ceva ca un ciot la vreo 50 de metri de noi. Am clipit – mai văzusem crengi plutind în aval, dar nici una cu viteza asta – și apoi am înghețat. Era ceva în ochii ciotului ăluia care ne-a împietrit. Stană, am putut admira mai bine grația cu care se deplasa prin apă exemplarul de 3 metri lungime. Cu capul sus, drept ca un periscop, trupul unduitor, ce să mai, cobra noastră era ca peștele-n apă. Ne-a ignorat complet, a trecut la câțiva metri de noi și s-a dus în treaba ei de partea cealaltă a râului. Zece minute mai târziu am putut să facem și noi primii pași.

Și a mai ajutat ceva să trecem cu bine peste cele trei săptămâni. Chiar dacă nu aveam nici un magazin de unde să ne luăm de mâncare sau de băut, am învățat să supraviețuim cu ce ne oferea jungla: supe cremă, salate în frunză de banan, calamari pane, creveți proaspeți, paste, budinci, sufleuri, clătite, felurite curryuri, vin australian, Cuba Libre, Sprite…

Am uitat să vă zicem că fix lângă cortul nostru era un restaurant cu un Chef filipinez de top. Și practic eram forțați să mâncăm acolo, că era singurul pe o rază de vreo 10 kilometri. Și dacă vă mai spunem că de fapt cortul nostru era cât o garsonieră de lux, cu un pat imens cu saltea pufoasă, plasmă, frigider, baie mai mare decât cea din Pantelimon, terasă cu acces direct în râu și cam toate dotările unei camere de 4 stele, o să ne urâți și mai tare. Chestia asta cu statul la cort cu tot confortul e aparent o modă de dată recentă prin Occident. Se cheamă glamping, adică glamorous camping. Să fii în natură dar să nu-ți intre așchii în mâini la făcutul focului, ceva de genul ăsta (click pe poze pentru dimensiunea completă).

4Rivers Floating Lodge

Am făcut un calcul și am ajuns la concluzia că dacă am fi plătit cele trei săptămâni petrecute la resortul 4Rivers Floating Lodge, fără să includem prânzul și cina, ne-ar fi ajuns undeva la 4000 de dolari. Și ne-am fi întors acasă mult mai repede decât am fi sperat. În schimb, am făcut voluntariat. Adică am făcut tone de poze zilnic pentru site-ul resortului, pentru meniu și newslettere, am scris și am avut timp berechet să explorăm și împrejurimile.

Iar la final, Vali a fost extrem de mulțumit de munca noastră, așa că ne-am simțit mai puțin prost că ne-am lăfăit la lux „pe degeaba”. Am dat și noi ceva înapoi.

Poate vă întrebați cine e Vali. Sau poate că nu. Oricum, noi vă spunem că Vali e un român super de treabă care a avut disponibilitatea de a ne primi la el în ogradă chiar dacă nu ne cunoștea dinainte. Despre el s-a mai scris în presa de la noi, genul ăla de articol cu povești de succes cu care ne mândrim. Hotelul plutitor e al lui, investiție de 1 milion de dolari (cităm și noi din ziare, că n-am avut obraz să întrebăm), și l-a ridicat împreună cu Anna, soția lui din Filipine. Cu ei ne-am văzut doar în Phnom Penh la o cafea, dar ne-au plăcut foarte mult. Și mai ales ne-a atras conceptul sustenabil al stabilimentului.

Călătoriți cât mai verde posibil, fără vrăjeală!

Pentru construcția lui nu s-a tăiat nici un metru pătrat de junglă, totul fiind ridicat pe apă. Corturile sunt aduse tocmai de la madre del Diablo, din Africa de Sud, de la un producător care folosește materiale sustenabile. Apa reziduală e tratată înainte de a fi deversată în râu, pentru a nu produce nici un strop de poluare. Până și săpunul și pasta de dinți de la baie sunt special concepute pentru a fi, cum se zice în limba de lemn a comunicatelor de presă trimise de ONG-uri, prietenoase cu mediul. Iar anul ăsta planifică investiții pentru a utiliza cât mai multă energie solară posibil (cel puțin așa rămăsese când am plecat noi de-acolo, sper să poată să realizeze ce și-au propus).

După peregrinările noastre prin diferite locuri din Asia, nu suntem în stare să subliniem cât de dăunător este turismul de masă proiectat exclusiv pentru profit pe termen scurt. Și mai ales fără nici un pic de respect pentru natură. Am văzut insule ce stau să se scufunde sub greutatea hotelurilor de neam prost, plaje spurcate de apa menajeră nefiltrată, habitate ciopârțite etc. E un motiv în plus să apreciem grija oamenilor ăstora pentru ce lasă în urmă.

Mai mult decât atât, au mers până într-acolo încât mai bine de jumătate din angajați sunt recrutați din rândurile comunității locale. Adică au luat foști braconieri sau traficanți care se îndeletniceau cu prinderea animalelor sălbatice sau cu defrișatul pădurilor, le-au ținut cursuri de ospitalitate și le-au oferit un venit stabil.

La patru râuri

Unii sunt ghizi în drumețiile oferite de 4Rivers, pentru că cine altcineva cunoaște mai bine potecile din junglă?!, alții ospătari, iar nevestele lor sunt cameriste sau lucrează în bucătărie. Am mai vorbi și de implicarea în dezvoltarea educației pe plan local, prin renovarea sau construcția de școli, dar mi-e că o să ziceți că ne-am luat bani de reclamă.

Colac peste pupăză, Vali e un tip mișto căruia îi rămânem veșnic recunoscători. Dacă aveți ocazia să ajungeți în zonă, chiar dacă nu vă puteți caza pe râu, faceți o vizită la o cafea. Peisajul și atmosfera merită. Ca să vă faceți o idee, 4Rivers e inclus ca destinație turistică în ghidurile barcagiilor de pe Tatai. De exemplu, de Anul Nou Chinezesc au trecut prin fața hotelului zeci de bărci pline cu khmeri de toate vârstele. Veneau, făceau poze și se întorceau. Nici nu vrem să ne gândim în câte selfiuri și în ce ipostaze apărem.

În cele trei săptămâni în junglă n-am prea avut timp să ne plictisim. Deși după o vreme liniștea și izolarea pot deveni ușor apăsătoare. La o bere și o partidă de pescuit nocturn, lucrurile pot lua chiar o întorsătură de film horror. Mai ales atunci când le condimentezi cu povești despre fantome și universuri paralele. Ca-n Deșertul tătarilor, de la un timp începi să ai vedenii. Sau auzenii.

Când nu făceam poze, plajă sau baie în râu, am mers în diverse expediții. De fapt, astea au fost experiențele din care am învățat ce mai mult.

Bâlciul vine pe apă

De exemplu, într-o zi am fost cu kaiacul într-una dintre cele mai întinse păduri de mangrove încă intactă. E, din nou, înspăimântător că am ajuns să numărăm pe degete locurile pe care omul nu le-a distrus într-un fel sau altul.

Am intrat printre crengile joase ale arbuștilor într-un loc feeric. O Veneție vegetală.

Sute de canale înguste împânzite de rădăcini adventive înfipte în apă ca degetele noduroase ale unui gigant. Un păienjeniș de ramuri, frunze, apă și lumină. De undeva din copaci, câte un gibon, sau poate o pasăre rară, mai spărgeau liniștea. Asta și vâslele noastre despicând când și când apa. Toată zona e un paradis al păsărilor. Nederanjate, sute de specii și-au făcut cuib prin pădurile dese. Multe din ele trăiesc doar acolo, și nicăieri altundeva în lume. Asta dacă e cineva printre voi pasionat de privit după păsăret prin binoclu.

În aceeași zi am ajuns într-un sătuc de câteva sute de suflete. Majoritatea, suflete pescărești. Un lucru care ni s-a părut ciudat e că deși e accesibil doar pe apă, fiecare bordei are televizor și recepție prin satelit. Am văzut cum se prind crabii și cum se împletesc plasele de pescuit. Am văzut o moschee, pește lăsat la uscat în soare, i-am cunoscut pe fotograful și pe nebunul satului. Cu cel din urmă nu pune poze căci nu e deontologic. Până la urmă suntem jurnaliști, ce naiba!

Jungla freamătă de viață și de moarte

Într-o altă drumeție, de data asta pe uscat, prin junglă, am aflat că undeva în străfundul pădurii, în creierii Cardamomilor, există ultimul culoar de migrație al elefanților asiatici. Adică se pot plimba liniștiți după apă și pe unde se mai duc elefanții când se duc și sute de kilometri fără să dea ochii cu picior de om. Ferice de ei. Omul e cea mai scârboasă specie. Am văzut atât de mulți elefanți în captivitate, dresați pentru plimbări până la limita alienării, încât celor liberi nu le dorim decât să se țină departe de Homo Sapiens. Mai sunt în pădure și urși malaezi, ziși și urși soare, feline de tot felul, maimuțe care mai de care și șerpi. Din fericire, n-am văzut niciunul pe durata plimbării.

Tot în jungla asta deasă, sus pe râu, mai există crocodili siamezi în formă de reptilă și nu de geantă. Nu sunt lipiți doi câte doi, ci sunt exact ca pisicile, da! Siameze. Ce, nu știați? Pisicile siameze vin din zona asta de lume. Siam e numele vechiului imperiu al Thailandei, ale cărui granițe s-au întins și asupra Cambodgiei la un moment dat. Bonus, ghiciți de unde se trag pisicile birmaneze. Alea persane, e simplu, se trag din covoare.

Ca o ultimă revelație, drumul lui Pin Yathay (despre care v-am mai povestit) dinspre moarte sigură de mâna Khmerilor Roșii, către libertatea Thailandei a trecut pe undeva pe lângă noi. În munții ăștia, într-o noapte cu furtună, s-a pierdut de soția lui și n-a mai aflat-o niciodată. Poate că oasele ei sunt încă pe aici pe undeva, îngropate în mușchi. Poate că fantoma ei încă bântuie părțile astea.

_______

Dacă ți-a plăcut articolul, susține-ne cu un share!

Ne găsești cu mai multe poze și pe Instagram.

Iar mai multe clipuri din excursiile noastre poți găsi pe canalul de Youtube.

 

2 thoughts on “Epopeea Cambodgiană. Episodul IV – Trei săptămâni cu cortul în junglă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *