De dragul continuității, puteți citi cele două părți ale primului episod înainte de asta:

Partea I – Rain, Kampot and sushi rolls

Partea a II-a – Laitmotivul ploii, pe Bokor

Dupa trei săptămâni petrecute în oaza de relaxare și calm numită Kampot, venise vremea să ne avântăm în trecutul agitat al Cambodgiei. Vă avertizăm că poveștile care urmează sunt pe cât de dure, pe atât de necesare de trăit, sau măcar de știut.

 

În Phnom Penh nu se ajunge atât de ușor pe cât ar trebui. Deși e o țară cu un sfert mai mică decât România, Cambodgia încă plătește tribut zecilor de ani de război civil. Singura linie de cale ferată abia a fost inaugurată toamna trecută, după decenii întregi de așteptare. Trenurile merg doar în weekend și leagă capitala de Sihanoukville, un fel de Mamaia a lor. Drumurile sunt într-o stare precară peste care se adaugă traficul haotic, nedisciplinat. Corupția macină tot, de la banii pentru infrastructură, la mentalități. Față de Vietnam, aici puțini poartă cască pe scuter, deși recent a devenit obligatoriu. Depășirile se fac indiferent dacă vine ceva din fața, pentru că trebuie făcute acum și nu mai târziu.

Aceeași distanță pe care în Thailanda o faci în 5 ore, aici o faci în 9. Cam așa rămâne Cambodgia în urmă cu câteva ore pe zi față de vecinele ei mai mari. Și e de înțeles cumva, pentru că, la fel ca la noi, actualii guvernanți au făcut mai toți parte din rândurile Khmerilor Roșii, un fel de Partid Comunist retrograd. Lustrație din părți.

Phnom Penh, acest Paris mititel

În prima seară în capitală am facut primul duș cald după aproape două luni. Din Saigon nu mai avusesem parte de binecuvântarea apei calde. Curați, ne-am întâlnit cu Tom, un puști australian cuminte pe care l-am cunoscut în Phu Quoc. E mișto să te sincronizezi cu oameni care călătoresc prin Asia și să vezi ce-au mai făcut între timp. Împreună am luat contact pentru prima dată cu orașul. În toate ghidurile sunt atenționări la hoții din Phnom Penh care acționează de pe scutere, smulg ce-ai în mână și dispar. Cu toate astea, n-am avut un sentiment de nesiguranță nici o clipă. Am stat la început mai cu băgare de seama la telefoane și cameră, dar după câteva ore ne-am lăsat purtați de val și n-a fost nici o nenorocire.

Phnom Penh-ul era acum un secol ce e Bangkok-ul azi – o perla a Orientului. Și lui i se spunea Micul Paris, dar asta cred că se aplică oricărei țări în care francezii au avut oarecare influență. Astăzi centrul se păstrează în condiții decente, multe clădiri coloniale sunt în picioare și am mers pe străduțe foarte posh. Mai puțin posh sunt gardurile înalte care împrejmuiesc toate curțile, terminate cu un rând gros de sârmă ghimpată sau cu cioburi de sticlă în vârf, cum mai vezi la Cimitirul Armenesc. Poate există un sâmbure de adevăr în povestea cu hoții.

Piesa de rezistență a Phnom Penh-ului, căci una singura are, este Palatul Regal. Nu o să insistăm foarte mult aici, căci nu l-am vizitat. Prețul exagerat cerut la intrare și lipsa vreunei importanțe istorice sau de alt fel, căci regele nu are mare trecere în Cambodgia, ne-au făcut să-l admirăm doar de după gard. Din ce-am citit e un frumos exemplu de arhitectură khmeră tradițională împopoțonată cu opulență și ceva statui cu Buddha. Mare parte e oricum închisă publicului, căci familia regală chiar locuiește acolo.

Frumoasă e și esplanada din fața Palatului (în primul gif de aici). Mărginită de cealaltă parte de Mekong, e un loc de promenadă foarte căutat de turiști și localnici deopotrivă, căci din ea se desprind marile bulevarde cu piețe, resturante și hoteluri. Cu cât mergi mai aproape de fluviu însă, cu atât mirosul și mizeria devin mai evidente. Tom ne-a făcut o poză cu steagul României și-am mers mai departe să mâncăm și noi ceva. După cină ne-am culturalizat puțin la un club de jazz deținut de niște francezi boemi. Ne agățaseră la masă cu un pliant și când au auzit că suntem români ne-au întrebat dacă știm să cântăm. Stereotipuri, stereotipuri peste tot! Inutil de precizat că era seară de gypsy jazz. Va te faire foutre!

(știți deja, click pe poze ca să fie mari și frumoase)

Închisoarea îngerilor

A doua zi ne-am urcat pe scuter si luând-o pe străduțe, stânga-dreapta, ne-am trezit în 1975. Suntem în mijlocul unui Phnom Penh pustiit, în curtea unei școli transformate în închisoare.  Locul nu mai poartă nici o inscripție, dar i se zice Tuol Sleng, sau, mai scurt, S-21. Ferestrele claselor au fost înlocuite cu gratii sau astupate complet, balcoanele închise cu sârmă ghimpată, să nu cumva să se mai sinucidă deținuții, au fost cazuri, băncile înlocuite cu butuci de metal priponiți în ciment. Prin fața ochilor ne trec sute de oameni încățușați. Sunt duși undeva și mai apoi, asemenea elevilor, puși să scrie compuneri în care să denunțe cât mai mulți complici la subminarea regimului. Într-un colț de curte, la câțiva pași de noi, sunt puși cei care nu cooperează. Sunt legați de picioare și spânzurați cu capul într-o latrină. În altă parte, gardieni minori torturează pe alții care n-au luat notă de trecere. Mulți mor, alții cedează și își toarnă și nevestele fără de vină. Abia apoi sunt omorâți.

(same same)

Un scâncet ne întoarce în 2017. O doamnă în toată firea lăcrimează în drum spre ieșire. E clar că imaginile încă vii ale închisorii Tuol Sleng te răscolesc până la ultima celulă. Luăm un ghid audio și pornim să aflăm istoria Genocidului Cambodgian. Apăsam pe butonul 1 al aparatului atârnat de gat și în căști un domn începe narațiunea:

Interior de celulă, S-21

Scurt istoric, pe lung

Pe 17 aprilie 1975, la capătul unui lung război civil, Khmerii Roșii, sub conducerea lui Pol Pot – Fratele numărul 1 – capturează Phnom Penh-ul și preiau puterea. Toată populația urbană e invitată cât se poate de politicos să părăsească orașul sub pretextul unui iminent bombardament american, dar cu promisiunea că în trei zile li se va permite să se întoarcă. Cei care refuză sunt uciși la fel de politicos și li se incendiază casele. Drept exemplu. Unii pleacă cu mâna goală, alții, mai sceptici, își umplu mașinile cu tot ce le pică în mână. Sute de mii de oameni încolonați pornesc într-o pribegie ce avea sa le aducă celor mai mulți, sfârșitul.

Pol Pot a elaborat o doctrină pe care nici un alt lider comunist n-a reușit s-o egaleze. Nici în cruzime, nici în prostie. Inspirat în studenția pariziană de scrierile lui Marx, Pol Pot idealizează perioada Angkoriana (800 – 1400 e.n.) în care Imperiul Khmer cunoaște cea mai mare dezvoltare și decide să întoarcă țara într-un trecut glorios. Socialismul agrar impus însemna ca „oamenii noi” sau „oamenii lui 17 aprilie” (locuitorii orașelor) să dispară sau să fie reeducați până se transformă în „oameni antici” – cum erau denumiți țăranii. Reeducarea însemna scoaterea din orașe și mutarea în lagăre de muncă silnică, unde condițiile de viață erau ca in Evul Mediu. Fără medicamente, fără proprietate privată, fără intimitate, fără sentimente. Nimeni n-avea voie să își exprime nemulțumirea, nostalgia, durerea. Soții n-aveau voie să se iubească, oricum de la un punct nici n-ar mai fi putut, copiii erau învățați să-și toarne părinții și mai presus de toate, râsul era interzis cu desăvârșire. Orice abatere era sancționată cu o excursie doar dus în cea mai apropiată pădure.

Programul de lucru la câmp era de 12 ore pe zi. Fie că era vorba de plantații de orez sau de curățat jungla. Hrana se făcea la comun și însemna supă de orez. Idealul Partidului era ca țara să devină independentă și să consume doar ce produce. Doar că orășenii nu prea știau cu agricultura, astfel că producția la hectar a scăzut dramatic. Cum țăranii deveniseră privilegiați (ironic, într-o societate care își propunea abolirea claselor), nu se mai speteau cu munca. De aici și crunta foamete. Dincolo de asta, Khmerii Roșii distruseseră tot ce înseamnă utilaje agricole moderne și reveniseră la boi înjugați. Apoi, au distrus toată industria, băncile, au ars toate hârtiile tipărite, inclusiv bani americani, au abolit moneda, educația, religiile, au închis spitalele și au aruncat medicamentele vestice la canal. Au păstrat totuși unele clinici, dar acolo erau trimiși să moară, departe de ochii lumii, cei care nu mai puteau lucra.

Țara cu un singur ochelarist

Aproape toți absolvenții de facultate au fost persecutați, torturați, omorâți, pentru că erau văzuți drept inamici ai Revoluției. Aici au intrat si ochelariștii, căci dacă purtai ochelari era semn că ai citit prea multe cărți, deci n-ai lucrat la câmp. Iar asta era o crimă în sine. Ironic, Pol Pot fusese el însuşi profesor, era școlit în Franța, vorbea fluent franceză și purta ochelari. Dar, ca în orice societate egalitaristă, unii rămân deasupra legii, ca un căcat dop de plută după care nu poți trage apa.

Forța partidului venea din numărul mare de cadre racolate din rândurile tineretului rural. Adolescenți needucați, mânați de ura față de americanii care le bombardaseră pământul (atât pentru a opri transportul de arme ale Viet Congului către sudul Vietnamului via Cambodgia, dar și pentru a încetini ofensiva Khmerilor Roșii către Phnom Penh, SUA a aruncat 3 milioane de tone de bombe în 4 ani peste jumătate de țară), cu autoritatea oferită de un Kalașnikov cu piedica trasă, au ajuns să facă ei înșiși legea. Cum ordinele transmise de sus rareori erau scrise, căci faxul sau telegraful fuseseră interzise, iar scrisul de mână era stăpânit de foarte puțini, ele ajungeau de multe ori distorsionate în teritoriu.

Poză din Tuol Sleng cu batalionul juvenil

Fiecare șefuleț de sat aplica legea după bunul plac și omora în numele Angkar-ului (trad. Organizația) câți oameni considera de cuviință. O regula părea să guverneze înainte de toate: „Pentru Angkar, să te omoare nu e nici o pierdere, să te țină în viață nu aduce nici un beneficiu”. La asta s-au adăugat cei morți de foame, de boli tratabile, de extenuare. Așa s-a ajuns ca în numai trei ani, opt luni și 20 de zile aproape o treime din populația unei țări să fie nimicită din interior. Cifre oficiale nu există, doar speculații de la 1.7 la 3.5  milioane de vieți pierdute și cel puțin 20.000 de gropi comune descoperite pe întreg teritoriul țării. Umbla o vorbă printre ofițerii de rang înalt din rândurile Partidului Comunist Kampuchian: „un milion de oameni sunt suficienți pentru a continua Revoluția din noua Kampuchie. Preferăm să ucidem zece prieteni decât să lăsam un inamic în viață”. În 1975, Cambodgia avea șapte milioane de locuitori.

Continuarea o puteți citi aici: Khmerii Roșii și ororile lor


Mâine continuăm cu închisoarea, că azi am luat-o de departe, și cu vizita la Killing Fields. Ne-ar plăcea să avem și un mic feedback din partea voastră pe ce scriem, poate nu vă place și să ne spuneți, că o dăm pe altceva. Plaje nu sunt aici?

4 thoughts on “Epopeea Cambodgiană. Episodul II – Fratele care a interzis râsul

  1. Buna seara Raluca,
    Imi place cum scrieti. Seamana cu o corespondenta de pe un „front”, succint cu destule informatii ca cititorul sa isi faca o proprie impresie a ceea ce trati si simtiti acolo. Multumesc, aveti grija de voi. Adi

  2. Interesant articolul. Am fost de patru ori la phnom penh dar nu am vizitat niciodată cheoung ek sau închisoarea. Motociclistii îmi cereau 10$, exorbitant pt sase km din centru. Însă am vizitat palatul regal.
    In rest iti dau dreptate ca e coruptie, oameni nasoli, etc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *