Ieri v-am povestit cum a început aventura noastră cambodgiană și am rămas la partea aia în care urcăm Bokor-ul până ne prinde ploaia.

Bokor e un soi de munte pe care au vrut să-l folosească francezii în timpul protectoratului ca stațiune de vacanţă pentru mai marii lor. Au construit acolo, pe platoul întins, o biserică, poştă, un hotel şi cazino. Într-un an jumate au murit 900 de muncitori prin râpele alea. Dar să nu credeţi că francezi, că doar nu erau ei proşti să muncească. N-au apucat să se folosească de ele prea mult. A venit războiul peste ei, şi-au luat catrafusele şi-au plecat. Locul a fost abandonat zeci de ani, apoi a cunoscut o scurtă perioadă de înflorire, până au dat iama Khmerii Roșii şi şi-au făcut cazemată în vârf. Zice-se că până prin anii ’90 au stat pitite p-acolo ultimele gherile. Dar despre asta, scriem mai multe zilele următoare.

Azi, pe lângă ruine, s-a mai construit un hotel uriaș, paravan pentru ceva spălare de bani, că nu se duce nici dracu’ să stea acolo. Există şi-un templu budist, pe-un vârf de stâncă de unde se vede marea până departe. E frumos. (click pe poze pentru a le vedea la rezoluție mare)

Degeaba ne-am cumpărat pelerine de-acasă dacă nu le luăm niciodată cu noi

Când am urcat noi prima dată se anunța vreme bună. Pe la ora două și 1000 de metri mai sus ne-am nimerit într-un nor imens. De pe o creastă apucasem să-l și vedem cum se formează. Priveliștea a fost, într-adevăr, impresionantă. Din jungla de jos se ridică perdele albe, din spate vine artileria de plumb și deodată te simți captiv într-o bulă de vată de zahăr. Din care plouă. Am găsit refugiu în ruinele hotelului de pe terasa căruia am urmărit desfășurarea evenimentelor meteorologice. Eroarea a fost că ne-am uitat căștile agățate de ghidonul scuterului și le vedeam cum se umplu de apă. (am muncit mult să le facem, dați click să le vedeți mari și frumose)

Dupa vreo oră de așteptat, am decis că e momentul să o luăm spre casă, până nu ne prinde și noaptea. Cu apa scurgându-ni-se pe ceafă, pe piept, până jos, la buric, cu vântul suflând cu putere din față și cu o șosea pe care vedeam doar la cinci metri în față, am ajuns cu chiu cu vai la un magazin pe care-l reperasem de la urcare. De la depărtare ni se păruse părăsit, dar avea un adăpost care să ne mai ferească de ploaie și vânt. Oricum, ne-am încercat norocul și am oprit. Tremuram amândoi ca varga. Eu îmi țineam tricoul în gură, să nu mi se mai lipească de piele, Raluca se lipise de mine ca să-și țină de cald, și simțeam că îngheață sângele în noi. Și acum când ne amintim ne ia cu frisoane. Groaznic a fost. Și încă ceva, stăpânul era acasă!

Proprietarul ne-a lăsat înăuntru să ne mai încălzim, ne-a vândut ultimul tricou din stoc cu 10 dolari, dar măcar era uscat, și două pelerine de ploaie. Suficient cât să ne ducă până dincolo de nori. La propriu, pentru că doi kilometri mai încolo, brusc, s-a limpezit.

Copertă de album indie-rock

Așa am apucat să vedem unul dintre cele mai spectaculoase apusuri. Un fel de auroră boreală tropicală deasupra Golfului Thailandei. Uitându-ne în urmă, credem că a meritat.

Asta-i Aurora de care pomeneam

Așa că am revenit pe Bokor

După o săptămână ne-am întors să vedem și ce nu apucasem deja. Drumurile pe platou sunt spectaculoase și recent asfaltate, există și o rezervație naturală, singurul loc din lume în care crește planta asta cu un pronunțat aspect de falus erect. Costa cam mult s-o vezi, nu știam nici dacă e înflorită…așa că n-am mai intrat. Cascada Popokvil, fiind anotimp secetos, e frumoasă, dar nimic ieșit din comun, mai mișto e la Duruitoarea. (din nou, click pe poze că zău că merită)

Am mai fost la o altă cascadă, pe lângă Bokor, mai puțin turistică, dar mult mai spectaculoasă. Un general din zonă și-a deschis acolo un fel de camping și e interesant să vezi cum își petrec concediul cambodgienii bogați. Vin cu toată familia în mașini de teren, cine încape în cabină, bine, cine nu, de regulă femeile și copiii, merg în spate, în benă. De dormit dorm în hamace, doar cu un acoperiș de paie deasupra capului. Totul e acompaniat de muzica ce răsună din ubicuele boxe portabile. (știți ce-aveți de făcut)

Pont:

Dacă ajungeți prin zonă, musai să căutați Greenhouse. E un restaurant/pensiune făcut de niște francezi chiar pe-un cot de râu. Sus, pe terasă, ochiul se relaxează cu o vedere de pus pe cărți poștale. Mai ales la apus, dacă ești fan portocaliu cu mov, roz, bleu și roșu aprins. Mâncarea e un fusion khmero-franțuzesc, vedeta fiind piperul de Kampot, of course, bună și scumpă. Noi am fost acolo de ziua mea și, amabili, ne-au dat cocktailurile din partea casei. Ce să facem, reducem cât putem din cheltuieli!

Asta e priveliștea de la Greenhouse

A mai fost și drumul la peșteră, prin sate sărace și prin câmpuri presărate de craterele bombelor americane (câte bombe au aruncat americanii în Cambodia în timpul războiului din – atenţie! – Vietnam, aflați din episodul următor sau de pe Google, dacă nu mai aveți răbdare). În grotă am găsit un mic templu vechi de mai bine de o mie de ani, stalactite și stalagmite picurate în forma unor animale, maimuțe vii și ceva miros de guano. Coborârea prin ravene spre ieșire a fost palpitantă, mai ales că ghidul nostru, un băiețandru dintr-un sat apropiat, a fost pus numai pe șotii. O să vedeți mai multe în filmul pe care urmează să-l publicăm curând. (mai multe vedeți și în pozele astea pe care trebuie să dați click – nu ne iese nimic din asta, vouă da)

Sfârșitul episodului I

Una peste alta, în Kampot am petrecut mai mult printre străini, departe de orice ar însemna Cambodgia autentică. Dar ne-am pregătit terenul pentru Phnom Penh uitându-ne la documentare și citind memorii ale celor care au supraviețuit regimului ultra dictatorial din anii ’70. Despre fratele numărul unu (sună a manea d-aia proastă, nu că ar exista altfel de manele, dar așa i se zicea lui Pol Pot) și regimul lui teribil știam puține lucruri, mai nimic de la orele de istorie din liceu. Dar în Phnom Penh am aflat și lucruri pe care nu știm dacă voiam să le cunoaștem.

Și mâine e o zi

Cum se simte să intri într-o închisoare din care doar 12 oameni au ieșit pe picioarele lor și cum e să pășești pe urmele condamnaților la moarte, citiți în episodul următor.

Până atunci nu uitați de Instagram, canalul de Youtube (că acuși vin filmele) și să dați like și share pe facebook. Vă rugăm! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *