Scriem aceste rânduri dintr-o bodegă de țară undeva la 20 de kilometri de granița cu Thailanda. La masa din fața noastră o familie khmeră tocmai a luat cina. Tatăl, un individ mic și îndesat, dar închegat, proprietar de casă de oaspeți și mic afacerist local, deține un Nissan Navarro, o dubă Mercedes și un Isuzu ediție de raliu. Are ce pune pe masă. Am ajuns în Tatai, la capătul călătoriei, după ce am umblat prin aproape toată Cambodgia. Am început în sud-est, în Kampot, apoi am urcat în capitala Phnom Penh, după care mai sus, în nord-vest, la celebrul Angkor Wat, pentru a ne încheia periplul în sud-vest, într-un cort, pe-un râu. Am descoperit o țară în care la fiecare pas dai peste un Lexus sau un Prius, deși acum 40 de ani toată tehnologia modernă fusese abolită și distrusă. Ca și în Vietnam, sărăcia e ceva relativ. Nu se trăiește bine, nu se moare de foame. Elitele fac și desfac totul. Corupția are propriul minister și până și istoria e de vânzare. Sau a fost, căci au cumpărat-o japonezii. E o țară extrem de greu de înțeles și de pătruns, o țară în care victimele încă împart aceeași stradă cu călăii. Urmează un serial despre cum au descoperit doi români rătăciți Cambodgia.

Așteaptă-te la ce-i mai rău

În dimineața în care am plecat din Phu Quoc se vedeau deja norii de furtună atârnând deasupra Cambodgiei. La meteo se anunțase furtună tropicală în plin anotimp secetos. A luat-o razna vremea, zic cei care stau de mult timp în zonă. Am apucat să ajungem până în Ha Tien, la graniță, uscați. Duba ne-a lăsat înainte de vama vietnameză și de acolo am trecut pe jos în partea cealaltă. Așa e obiceiul pe meleagurile astea. Cât am așteptat după funcționari și formalități, ne-a ajuns din urmă întunericul și ploaia.

Cu câteva zile înainte apucasem să luăm legătura pe helpx cu Yuki, un japonez întreprinzător venit să-și caute norocul în Kampot. Am stabilit să stăm cu el câteva săptămâni, să-l ajutăm cu restaurantul lui proaspăt deschis contra cazare și mâncare. Nu era cea mai fericită soluție pentru a afla mai multe despre cultura khmeră, dar aveam să aflăm mai târziu că nici nu prea erau altele mai bune. Așadar, niponul ne aștepta.

Alta mai bună n-avem acum

Duba de Kampot trosnea în ritmul ploii. Prin geamul murdar, până să se lase bezna, am apucat să vedem scurte secvențe de Cambodgia rurală, ici colo luminate de câte un fulger. „Arată rău”, i-am zis Ralucăi. Mult mai rău decât Vietnamul pe care tocmai l-am părăsit. Asta în condițiile în care nici acolo nu-i vreo Elveție. Ploaia, presiunea atmosferică sau cine știe ce-o mai fi fost în aer au creionat o primă impresie teribilă. Vacile păreau mai slabe, sterpe, piele și os, stafii albe răsfirate prin câmpuri inundate. Casele cocoțate pe stâlpi, să nu le gâdile apa la fund, abia își țineau tablele în bătaia vântului. Se arătau lipsite de viață. Câte o lumină răzleață le mai aprindea. În rest, câmpuri, câmpuri nesfârșite de sare, de orez, de apă. În stânga, nu foarte departe, nervoasă, marea.

Și n-ai să fii dezamăgit

Cu lecția deja învățată, n-am mai tras nici o concluzie. Nu ne-am mai speriat, n-am mai generalizat. După aproape două ore am ajuns în centrul Kampotului. Ne-am urcat într -un tuk-tuk și am ajuns la casa noastră pe următoarele săptămâni. Norocul nostru a fost că japonezul e om curat. Camera avea un pat mare, ventilator, o baie cu duș rece, o masă și-un dulap. Suficient. Treaba noastră era ca în fiecare dimineață de joi până duminică, cât funcționa restaurantul, să măturăm și să spălăm pe jos. Dura jumătate de oră toată treaba, cu tot cu aranjatul meselor. Apoi, după 3 până la 9, să stăm și să luăm comenzi de la clienți.

Nu, nu credem că s-a bucurat chiar atât de tare că ne vede

Sinceri să fim, clienți n-au prea fost. O zi sau două să fi fost mai agitate, în rest câte unul sau doi rătăciți. Câteodată nu se rătăcea nimeni pe ulița noastră, care nici iluminată nu era. În zile ca alea Yuki al nostru se necăjea tare. Lua pisica în brațe, un motan leneș cu mers ciudat, și ticluia planuri de redresare. În zilele libere făcea bere. L-am mai ajutat și noi, am spălat butoaie și cazane, am văzut care-i procesul de distilare, dar mai mult i-am ținut companie. Cred că e greu să stai singur toată ziua, departe de ai tăi, să joci Mahjong și să te uiți la show-urile alea dubioase ale lor. Cred că de asta în fiecare luni sau marți se ducea și se îmbăta la o crâșmă cu localnicii. Bea rachiu de orez până venea acasă cu ochii roșii, se ținea bine cu mâinile de șold și râdea la noi. Nici cultură japoneză n-am prea învățat, decât cum se rulează sushi, dar am întâlnit un yakuza care se mutase în Cambodgia ca să cultive piper. Părea un domn de treaba și dacă nu ne zicea Yuki, nici n-am fi bănuit că într-o altă viață fusese mafiot. Cică în ziua de azi Yakuza te lasă să ieși din gașcă fără să îți mai taie degetele mici de la mână. Ca să te poți angaja după aia, să-ți vezi de ale tale liniștit. Ce oameni cumsecade!

Despre Kampot

Provincia Kampot e una preponderent rurală și în mare săracă. Economia locală se bazează pe producția de piper, cică piperul de Kampot e renumit în toată lumea și mari chefi din Franța se dau în vânt după el. Fiind lângă mare, mai au ceva sare și pește. Sarea o iau direct din ocean. Îndiguiesc parcele uriașe și printr-un sistem de canale aduc apa sărată și-o lasă la uscat acolo. Solul e oricum nepotrivit pentru altceva, căci e lutos și nu cresc nici buruienile. După ce apa se evaporă, rămâne o pătură albă pe care o adună în delușoare, o procesează cum numai ei știu și e numai bună de pus în bucate.

Așa arată câmpurile de sare când apune soarele. Unde cerul e mai roșu, acolo e marea.

 

A doua sursă de venit e turismul. Călătorii care au terminat-o cu Cambodgia trec pe aici în drumul spre Vietnam. Mulți s-au oprit de tot aici, în oraș, și și-au deschis afaceri. Restaurante, bărci, baruri, saloane de tatuaj, fiecare cu ce-a știut. Poate și de asta orașul Kampot arată cochet. Casele sunt o combinație de arhitectură chineză cu accente coloniale. Absolut toate sediile de instituții sunt renovate și arată foarte bine. Străzile principale sunt asfaltate și în general se simte că se câștigă bine de pe urma străinilor. Te îmbie și legislația să investești acolo, căci e extrem de relaxată în Cambodia. O afacere se deschide mult mai ușor decât în România. Localnicii care au case de închiriat trăiesc ca nababii cu 3-4 sute de dolari pe lună.

 

După apus, Kampotul nu explodează, dar nici nu se predă

Dincolo era mai ieftin

Pentru turiști, Cambodgia e mult mai scumpă decât vecinele sale. Chiar dacă are monedă proprie, peste tot circulă dolarul, de asta multe prețuri sunt calculate ca multipli de 1$. În plus, neavând mare industrie, cam totul e importat din Thailanda sau din Vietnam. Trebuie să stai o vreme ca să înveți ce și de unde să cumperi, cât să negociezi și cum.

 

Veșnic la datorie

 

Pe ulița principală, de-a lungul râului, sunt majoritatea restaurantelor deschise de expați. Variantele sunt multiple, de la pizza și burgeri, la chestii mai sofisticate sau mâncare locală. Nu toate sunt neapărat bune, dar acolo fiind fluxul de turiști, toate sunt scumpe. O masă te aduce lejer la același preț ca în București. Dacă te abați pe străduțe, poți găsi bijuterii ca Aroma, restaurantul libanez al lui James, iranian de fel, dugheana lui Max, italianul care gătește pastele ca la mama lui, sau 23, un loc mai spălat ținut de trei englezoi.

Atmosfera relaxată, boemă, atrage mulți călători

 

Piesa de rezistență pentru noi a fost Ice cream and pie Kampot palace. Am descoperit-o târziu, deși se ascundea în fața noastră, patiseria asta are cele mai bune rulouri cu scorțișoară, negrese cu înghețată și plăcinte pe care le-am mâncat în Asia. De asta pare în poze că ne-am îngrâșat. Patronul e un canadian bătrân care se preface client și laudă produsele trecătorilor. Încă unul care nu-i face cinste lui Justin Trudeau. În fine, dacă aveți de gând să ajungeți p-acolo, ne mai întrebați, că știm unde să vă trimitem ieftin și bun.

Cam așa arată restaurantele de pe faleză

Ploaia si alte aventuri

În cele trei zile libere pe săptămână, ne-am ținut de explorat împrejurimile. Într-o seară am fost cu barca să vedem licuricii. Ascultasem un podcast înainte să plecăm din România despre spectacolul de lumini pe care licuricii din Asia de Sud Est, și numai cei de aici, îl produc atunci când se sincronizează și luminează împreună. Ceva de neratat.

În drum spre licurici

Chiar dacă seara în care am fost noi n-a fost cea mai norocoasă. Nici foarte mulți licurici nu erau, luna se găsise tocmai atunci să se împlinească și să lumineze puternic, și colac peste pupăză, barcagiul ne-a ciocnit de copacul lor, crăcile trecându-ne razant pe deasupra capului. Totuși, preț de câteva minute am avut propriul nostru pom de Crăciun. Apropo, oamenii de știință încă n-au găsit explicația pentru care populația unui copac se aprinde și clipocește simultan. Sunt doar supoziții și una din ele presupune o orgie de tip forestier. Așadar, când au început, ne-am retras și noi discret către dormitoarele noastre.

Altă dată am luat un scuter și-am urcat pe Bokor. Priveliști care-ți taie răsuflarea, ruine spectaculoase lăsate în urmă de francezi și o ploaie soră cu pneumonia. Despre astea și altele, vorbim în partea a II-a, mâine. Și dați cu share, să umble vestea!

Pentru poze faine, nu uitați de instagram.

Partea a II-a o puteți citi aici – Laitmotivul ploii, pe Bokor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *