Phu Quoc e genul ăla de insulă tropicală cu palmieri pe plaje albe, cu junglă densă, apă cristalină și caldă, cascade și dealuri, vreme numai bună de plajă, nuci de cocos și banane prăjite. Perla Vietnamului, că tot au construit acolo și-o fermă de perle. Așa frumoasă cum a fost lăsată de Dumnezeu, sau de vreo altă deitate budistă, Phu Quoc are aceeași problemă pe care o are tot mapamondul: rușii.

 

Preambul

Pe insulă am aterizat pe 23 noiembrie, era într-o miercuri și ploua. Sfârșit de sezon ploios, a ținut-o așa vreo trei zile, cu reprize de ploaie din ce în ce mai scurte. Noi am stat la primul hostel deschis acolo acum vreo patru ani și în principiu ne ocupam de tura de seară, servit clienți, check-in-uri, dacă erau, și cam atât. Abia scăpasem de săptămâna mai puțin fericită din Ho Chi Minh, de viața agitată din Marele Oraș, de poluare și de haos și am dat de cel mai liniștit loc cu putință. Drept consecință, ne-am cufundat adânc în pernele pufoase și am cam lâncezit cât era ziua de lungă. Mâncare, plajă, mâncare și cam atât. Avantajul de a petrece mult timp în același loc e că apuci să cunoști mult mai bine locurile și oamenii. Și am cunoscut câteva personaje.

Personaje

Khai – tânăr hanoian venit să-și caute norocul pe insulă. Angajat de drept al hostelului, proprietar a trei scutere de închiriat, începe fiecare frază cu un țiuit prelung venit parcă din adâncul sufletului. „Ce înseamnă asta? Poți să-mi zici pe litere? Scrie-mi te rog cuvântul în caietul ăsta”. Încurcă-lume de profesie (a încurcat datele pentru rezervări online timp de trei luni, a trimis clienți să caute kaiace în pustiu, a chemat instalatorul să repare clanța de la baia pe care o încuiasem pentru că se înfundasem wc-ul etc.), dar mereu dornic să învețe.

Jono – englez, proprietarul hostelului, de meserie strungar, muncește patru – șase luni pe an în Marea Britanie sau în Olanda și-n restul timpului stă pe insulă. Fost călător (că la ei strungarii au bani să călătorească, nu ca la noi, de nici nu trec strada), fumează câte 6-8 jointuri pe zi, în mare parte din pricina lui Khai. Are figură, alură și râs de ștrumf ștrengar, nu e albastru. Cuvânt favorit: „cheeky”. Individ de gașcă, poate cel mai simpatic dintre toți britanicii pe care i-am cunoscut.

Chad – clientul care nu-și mai dă check-out. A ajuns la hostel înaintea noastră și s-a cazat pentru trei zile. Timp de trei săptămâni „mâine” a întârziat să vină. De loc din Canada, dar cu o puternică genă ucraineană, bea de stinge. Între 12 și 18 beri până în ora 8 seara. Părăsește grădina hostelului doar ca să plece în club de unde se întoarce la 5 dimineața cu prostituate ajunse la o vârstă venerabilă. Zgârcit, negociază prețul cu voce tare.

Simon – un canadian care echilibrează balanța. Un fel de Screech de Montreal (pentru cine își amintește Salvați de clopoțel), vorbește engleză cu accent franțuzit. Arată de parcă fiecare zi petrecută în Asia de Sud-Est e o luptă pentru supraviețuire. În realitate a reușit să nu moară până acum, deci se ține bine. Nu bea și nu fumează.

Tam – doamna care se ocupă de curățenie dimineața și seara, pentru că între timp lucrează la restaurantul vecin. Începe munca la 7 și o termină la 12. Mănâncă bătaie de la soț și poartă pălărie cu boruri largi chiar și în casă.

Justin – un titirez de californian, plesnește de energie, a venit în Phu Quoc să facă kitesurfing. N-a bătut vântul. Iubește yoga, a aruncat-o pe Raluca de câteva ori pe sus în exerciții de acrobație yoghină. Zâmbește tot timpul, aruncă vorbe bune în stânga și în dreapta, e unul dintre motivele pentru care există gay.

Rușii – o comunitate sudată în jurul unui gât de sticlă. Puși pe băut, scandal și căpătuială, dețin afaceri numeroase pe insulă. Numărul lor e în continuă expansiune, meniurile de la majoritatea restaurantelor sunt în rusă și în engleză. Au mare trecere în Vietnam datorită ajutorului acordat de URSS în timpul războiului. Adevărata amenințare la adresa securității mondiale și a feng shui-ului tropical.

O parte din gașcă
O parte din gașcă

Câteva dintre personajele descrise mai sus apar și în clipul de „la mulți ani, România!”. Mai puțin Chad, el n-a stat la poze.

 

Paradis

Justin a fost omul care ne-a scos din amorțeală. A venit într-o seară, i-a adunat și pe restul clienților din hostel și a zis „hai să facem baie!”. Era deja trecut de 11 noaptea și nu se mulțumea cu plaja de lângă noi, nu, trebuia să ajungem pe o plajă pustie. Auzise el de una prin nordul insulei.

În ziua aia noi apucasem deja să cutreierăm tot sudul. Am ajuns de dimineața în An Thoi, un mic orășel de pescari, i-am văzut cum descarcă captura proaspătă din bărcile lor verzi și o trimit mai departe la restaurantele de pe insulă sau mai departe, pe continent. Destul de comun, nu ne-a sărit nimic în ochi. Ne-am dus apoi să căutăm plaja cu nisip alb. E o singură limbă de plajă cu nisip alb, doar în sud, și e faimoasă: Sao Beach. Dar faima nu aduce cu sine nimic bun. Mulți oameni, mult gunoi, vietnamezi veniți să facă baie îmbrăcați?! și cam atât. Ulterior aveam să descoperim că puțin mai încolo există un loc unde nu e nimeni. E locul din care am văzut un răsărit superb, ne-am dat în leagăn și ne-am culcat apoi pe plajă. La trezire ne aștepta micul dejun de la resortul Paradisio și o cafea vietnameză cu gheață. Dacă ajunge cineva dintre voi pe acolo în curând, să căutați locul.

Legănat pe răsărit
Legănat pe răsărit

Închisoarea îngerilor

După Sao ne-am oprit la Închisoarea Cocotier (Coconut tree prison – credeam că așa i-au zis americanii când veneau în permisie să facă o baie la ocean, între două reprize de măcelărit civili nevinovați, împroșcat cu Agent Portocaliu – produs de Monsanto, ce să vezi, de pe atunci erau evil – din avioane și dat cu napalm. Dar nu, denumirea vine de la francezi, alți flăcăi vajnici). E probabil cea mai mare închisoare din Vietnam, mărită de yankei cât să cuprindă 40.000 de vietcongi. Nu e întreținută cine știe ce, dar îți poți face o idee destul de clară cât de nasol era să fii deținut acolo. Dacă îi supărai pe gardieni sau dacă considerau ei că ai făcut tu ceva rău, te băgau în cuști (cuști de tigru le ziceau ei) ranforsate cu sârmă ghimpată, de nici nu puteai să te sprijini de ceva. Și te lăsau toată ziua în arșița aia cumplită, la perpelit. Și noaptea să te mănânce țânțarii și goangele. Neplăcut.

(click pe poze pentru a le vedea la rezoluție completă)

Se descriu acolo de la rațiile de orez și pește uscat primite pe zi la cele mai infame metode de tortură. Se pare că americanii au comis p-aici și niște crime de război, fierbând prizonieri de vii sau dându-le cu ciocanul în dinți. Doar că, la fel ca la Hua Lo, propaganda augumentează și mai mult realitatea. Astfel că am dat peste un vietnamez care plângea în fața manechinelor de ceramică care întruchipau prizonierii schingiuiți și călăii imperialiști (care erau tot vietnamezi, să ne înțelegem, dar ăștia din nord le ziceau „puppets” – marionete – în mâna americanilor; fiecare cu convingerile lui). Și plângea săracu și se închina în fața fiecărui deținut pietrificat și îi atingea pe toți încercând parcă să le ceară iertare sau să le aducă alinare cumva. Ce ni s-a mai părut dizgrațios inițial, dar am înțeles după aia despre ce e vorba, e faptul că figurinele astea aveau în mâini sau în guri lăsate țigări stinse. Am zis „ia uite, ce popor nesimțit, vietnamezii ăștia, nici aici nu știu să arunce gunoiul unde trebuie”. De fapt sunt aprinse țigări și nu bețișoare parfumate – cum se practică de obicei în amintirea morților – pentru că ăștia erau deținuți și nu aveau access la tutun. Așa că măcar spiritele lor să aibă ce duhăni pe lumea ăilaltă.

Revenind în Paradis

Am continuat incursiunea din sudul insulei cu ceva mai pașnic, unde să ne reculegem. Pe-o coastă de deal, supraveghind marea, am intrat într-o pagodă. Nu atât istoria ei, căci n-avea una – abia se termina de construit, nici arhitectura, cât amplasamentul, sunetul brizei în clopoțeii de bambus și serenitatea rugăciunilor călugărilor ne-au fermecat. Se cheamă Trúc Lâm, dacă o caută cineva.

Lui Dumnezeu îi place și marea
Lui Dumnezeu îi place și marea

La apus ne-am refugiat în junglă și am ajuns la o cascadă exact înainte să se întunece, când nu mai eram decât noi acolo. Ne-am scăldat puțin în apa proaspătă, am făcut clasicele selfiuri și am coborât înapoi în oraș. Ne-am întors la hostel obosiți și cu benzina pe roșu.

O piscină doar pentru noi
O piscină doar pentru noi

Când ne-a zis Justin „hai să facem o baie” am ezitat puțin, dar entuziasmul lui ar putea opri un uragan așa că ne-am urcat pe scutere și am pornit în gașcă mare undeva la 30 de kilometri în nord, în căutarea plajei pustii. Și am găsit-o. A fost una dintre cele mai mișto experiențe pe care le-am trăit. Băieții au cules lemne și au făcut un mare foc de tabără aproape în spuma valurilor, fetele s-au băgat să înoate cu planctonul. În jur, doar lumina de la foc, departe în larg câteva faruri de vapoare, deasupra Calea Lactee și sub noi milioane de licurici. Și liniște, o mulțime mare de liniște.

La foc pe plaja pustie
La foc pe plaja pustie

La jumătatea drumului înapoi, noi am rămas fără benzină. Cum ar veni, pana prostului. Și cum era trecut de 1 ceasul, nu trecea nici naiba în mijlocul lui nicăieri. Ok, avem o scuză, benzinăriile închid la 8 în tot Vietnamul. Cum ne chinuiam să găsit soluția salvatoare de a scoate combustibil dintr-un rezervor ca să-l turnăm în altul, de niciunde a apărut un puștan pe-o Honda Win. S-a oprit, a evaluat din ochi situația, a luat o sticlă de jumate, a scos un furtun din carburator de la el și a umplut-o ochi. N-a vrut să ia nici un ban. Bașca, ne-a și însoțit până la intrarea în oraș, să se asigure că europenii tâmpiți ajung cu bine acasă. Trei minute după ce-a dispărut, am rămas din nou fără benzină. Dar am împins-o puțin și am ajuns acasă.

(click pe poze pentru a le vedea la rezoluție completă)

Calea de dispariție

Cel mai bun moment de vizitat Phu Quoc-ul este acum! Mâine s-ar putea să nu mai fie. La câteva zile după excursia din sud, am plecat să vedem și nordul insulei. Se construiește în cel mai nesustenabil mod cu putință. Dacă în sud am văzut șantierul unui Marriot megalomanic, cu o poartă care ar face Brandenburgul să pălească de rușine, în nord totul e la o altă scară. Peisajul e pre-apocaliptic. Roata din parcul acvativ se învârte în gol, toboganele sunt goale, pe ulițe bate vântul, e sinistru. Lângă, tot Vinpearl-ul – o companie cu spate rusesc – a construit un spital internațional pentru turism medical și vizavi un safari park artificial. Asta pe lângă hotelurile de lux, miile de bungalow-uri înghesuite unul în altul și zeci de alte clădiri supradimensionate. E un peisaj dezolant și trist.

(click pe poze pentru a le vedea la rezoluție completă)

Guvernul vietnamez țopăie de fericire și zice că se așteaptă ca până în 2020, 10 milioane de turiști să viziteze Phu Quoc-ul anual. Având în vedere că sezonul uscat durează 4 luni, îmi inchipui ce aglomerație va fi acolo, dacă le ies planurile. Ideea e că au avut un mic paradis și au ales să-l distrugă. O să se scufunde sub atâta beton armat. O bucățică de pământ ajunge să se vândă acum cu sute de mii, chiar milioane de dolari.

O să se distrugă și n-o să mai rămână nimic autentic din bucățica asta de paradis. Și noi ne bucurăm că am apucat să o vedem, cât a mai rămas din ea, în stare naturală. Dar, atâta timp cât sunt oameni care sunt dispuși să plătească bani pentru o săptămână de stat la piscină cu paharul în mână pe o insulă exotică, fără să vadă marea sau să se murdărească pe tălpi de nisip, se va găsi cineva să le îndeplineacă și poftele.

(click pe poze pentru a le vedea la rezoluție completă)

Phu Quoc, un paradis pe cale de dispariție
Phu Quoc, un paradis pe cale de dispariție

Oricum, noi am ajuns în Cambodia și am aflat de niște insule aproape pustii, o să ajungem acolo și-o să ne delectăm în lipsa betonului și a aerului condiționat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *