Călătoria noastră în sud-estul Asiei are un buget limitat de care încercăm să abuzăm cât mai puțin. De aia încercăm să exploatăm cât se poate de mult platforme ca workaway sau helpx. Pe site-urile astea poți găsi „gazde”, care în schimbul unui ajutor de câteva ore pe zi, îți oferă cazare și măcar o masă pe zi. Înainte să plecăm din Ha Giang am găsit un alt centru de engleză în care predăm timp de o lună în Ho Chi Minh city. Doar că atunci când am ajuns acolo n-am știut cum să plecăm mai repede.

Escală în Hanoi

Din Ha Giang în Saigon, denumirea de dinainte de război a Ho Chi Minh city, sunt peste 2000 de kilometri. Vietnamul e o țară lungă. Poți să străbați distanța pe o motocicletă, așa cum fac mulți călători prin părțile astea de lume, cu trenul sau autobuzul (vreo 3-4 zile nesfârșite), sau cu avionul (două ore). Noi am ales varianta din urmă pentru că avem niște rucsaci destul de voluminoși și-n plus în tot nordul e iarnă acum, iar în centrul țării plouă.

Și dacă tot aveam de luat zborul din Hanoi, am zis să poposim două zile să vedem orașul. Am mai scris pe scurt despre experiența de acolo și am făcut și-un scurt clip pe care-l puteți vedea aici.

Cazarea e ieftină în hostelurile din Cartierul Vechi, epicentrul Hanoi-ului. De la 5-6 dolari pe noapte într-un loc absolut decent. Mâncarea e la fel, ieftină, bună și din abundență. De la cea tradițională, bazată pe orez, pește și sos de soia, până la mâncarea vestică din restaurantele deschise de expați.

Paris d`Orient

Aici am aflat că Bucureștiul nu e singurul „mic Paris”. Hanoi este adesea denumit „Parisul Orientului” din motive arhicunoscute. Francezii și-au stabilit capitala Indochinei aici în 1902 și timp de 52 de ani au investit serios în transformarea orașului. Arhitecții francezi l-au redesenat, au construit catedrale și clădiri oficiale și i-au școlit pe cei vietnamezi. Impactul este atât de covârșitor încât în Districtul francez (așa cum mai e cunoscut centrul vechi), dacă ridici privirea mai sus de nivelul trotuarului, te simți ca în Europa de Vest.

Hanoi înseamnă „Râul lăuntric”, are o vechime de 1006 ani și inițial s-a numit Long Bien (Dragon Edge, în traducerea în engleză). Vreme de 800 de ani a fost capitala imperiului vietnamez, cu o pauză de 150 de ani în care a fost eclipsat de Hue. Acolo încă n-am ajuns, dar o vom face la primăvară.

Prima zi am fost buimaci. Noi veneam din serenitatea nordului extrem, o liniștie așezată pe lipsa perspectivelor de îmbogățire și departe de influențele occidentale, și am dat de un furnicar labirintic de străduțe înguste pline de turiști și de comercianți ambulanți dornici să-ți vândă orice, de la șepci și brichete până la marihuana. Și dacă nu-ți place marihuana, au și opium.

Faces of Hanoi - spot the locals
Faces of Hanoi – spot the locals

Ce e musai de văzut

Am luat-o la pas până la lacul Hoan Kiem și la Templul Muntelui de Jad, o construcție ridicată în mijlocul lacului în memoria eroului național Trần Hưng Đạo. Individul ăsta e cel care a respins ultima invazie mongolă. Fun fact: de trei ori au încercat mongolii să cucerească Vietnamul și tot de trei ori au eșuat lamentabil. Asta în timp ce jumătate de lume era la picioarele lui Genghis Khan.

În timp ce rătăceam am dat peste o bijuterie gothică, Catedrala Sfântului Iosif. Era ultimul loc în care ne-am fi așteptat să auzim clopotele creștinismului, dar se pare că încă există o numeroasă minoritate catolică în Hanoi și în alte orașe mari din țară. Odată ieșiți din Districtul Francez, bulevardele s-au lățit și scuterele au luat în primire traficul. Am ajuns la Mausoleul lui Ho Chi Minh pe înserat, într-o noapte cu super lună, ca să constatăm cu tristețe că e închis. Orișicât, parcul dimprejurul clădirii e impresionant, mii de vietnamezi vin aici să facă mișcare după apus sau pur și simplu să se reculeagă. Apropo de mișcare, când am ajuns în Hanoi la 5 dimineața, era deja oră de vârf. Dar nu pe șosea, ci pe trotuare, unde vietnamezii de toate vârstele alergau, mergeau, făceau streching și tot felul de exerciții de înviorare. Sunt obsedați de mișcare. Și rar dai de vreun burtos căruia nu i se disting pătrățelele pe abdomen. Chiar și la 60 de ani.

A doua zi am început-o la închisoare. Nu pentru că ne-am lăsat duși pe gânduri de opioide, ci pentru că una dintre principalele atracții ale Hanoiului e fosta pușcărie Hoa Lo. Am vorbit destul despre ea în vlog. Apoi am vizitat Templul lui Confucius, prima universitate din Vietnam, de la 1070. Când pe teritoriul țării noastre nici măcar nu se născuseră Gelu, Glad sau Menumorut, iar Dragoș era doar un alt cuvânt în slavă. Dar e mișto că noi îi considerăm pe ei țară din lumea a treia. În fine. Templul e un superb exemplu de arhitectură tradițională vietnameză, foarte bine păstrat, iar numele tuturor absolvenților sunt sculptate în lespezi ținute în spate de broaște țestoase.

Mai erau multe de făcut și de văzut, dar și noi am luat-o cătinel și nu ne-am agitat foarte tare. După care am plecat cu mari așteptări spre Saigon. Citisem multe lucruri pe net despre cât e de tare Hong Kong-ul Vietnamului, cât e de vibrantă atmosfera aici, capitala economică a țării, polul de dezvoltare și câte și mai câte.

(click pe poze pentru a le vedea la dimensiunea completă)

Un oraș fără suflet

Așa cum am mai zis de multe ori, nordul și sudul sunt două țări distincte. Doar administrativ sunt unite. Diferențele sunt covârșitoare, mai ales pentru că în decursul istoriei chiar au fost de nenumărate ori separate. Locuitorii Saigonului sunt destul de reticenți în a folosi denumirea de Ho Chi Minh pentru orașul lor. Treaba asta e o palmă dată peste față după terminarea războiului în 1976. Sudicii sunt mult mai aproape de capitalism, de americani, dacă vreți, decât de ideologia comunistă impusă de la Hanoi. Mai multe despre asta am scris deja aici.

Ca să înțelegeți lesne de ce Saigonul ne-a lăsat reci, aflați că la 1860 avea doar 10.000 de locuitori. În 150 de ani populația a crescut de 1000 de ori, la aproape 10 milioane de locuitori. Cât de artificială a fost creșterea, nu știm. Cert este că, spre deosebire de Hanoi, Saigonul nu are o istorie seculară. Practic, toată identitatea lui se leagă de războiul cu americanii. Câtă personalitate poți dezvolta ca oraș în 50 de ani?

Și tot ar fi ceva dacă nu ne-am fi izbit de aceeași problemă: învingătorii scriu istoria la ei acasă. Toate muzeele sunt bazate pe propaganda Partidului Comunist care demonizează invadatorul străin și glorifică lupta de rezistență a patrioților. Chiar dacă „patrioții” nu prea ar fi vrut să fie uniți într-o singură țară comunistă. Există totuși multe nuanțe la mijloc. Nici noi nu le-am dibuit pe toate, dar a devenit obositoare placa asta.

(click pe poze pentru a le vedea la dimensiunea completă)

Dezamăgirea

Saigonul pare un alt oraș înălțat din petrol. E o resursă de care Vietnamul dispune din belșug. Pe străzi circulă peste 3 milioane de scutere, câte unul la fiecare trei locuitori. Ceea ce-l face neoficial „capitala mondială a scuterelor”. Am încercat să trecem strada pe culoarea verde la oră de vârf și era să sfârșim între un camion și un taxi.

Sunt enorm de multe clădiri de sticlă și oțel și încă și mai multe care se construiesc. E un șantier perpetuu. Și scump, mai scump ca Hanoiul. Mai sunt și aici reminiscențe franțuzești, precum Catedrala Notre Dame de Saigon, unde am asistat și la o vecernie în vietnameză. Cel mai ciudat lucru posibil. Oameni cu ochii oblici făcându-și cruce în fața unui preot de un metru cinzeci într-o ditamai catedrala gotică. Genu` ăla de construcție impozantă făcută de oameni care cred că Dumnezeu vrea să te simți mic în fața lui și-a sfinților.

Totul e o replică. Am fost la Muzeul Orașului Ho Chi Minh, un edificiu neîngrijit, cu o colecție deloc impresionantă. Apoi am fost la Palatul Reunificării, locul în care Viet Cong-ul a năvălit cu tancurile și a forțat căderea Saigonului. Interiorul e, într-adevăr, impresionant. Nu e Casa Poporului, dar se vede că și liderii lor se respectau. Clădirea originală a fost bombardată de două ori de luptători infiltrați de Viet Cong în armata sudului, în încercarea de a asasina liderul „guvernului marionetă” acceptat de americani. Ceea ce vedem acum stă în picioare de 40 de ani și are o puternică influență arhitecturală socialistă. Pe net se spune că sunt expuse în curte tancurile care au intrat dărămat primele poarta Palatului, dar n-am găsit decât „replici identice”. Peste tot sunt replici identice ale avioanelor, elicopterelor, tancurilor, mașinilor pe care le-au folosit „patrioții revoluționari în încercarea lor de a duce la îndeplinire idealurile reunificării”. Nimic original. La fel stau lucrurile și la Muzeul Războiului din Vietnam.

Alte lucruri cu care să rămâi după ce-ai vizitat Saigonul nu prea sunt. Fie nu le-am descoperit noi, ceea ce e foarte posibil.

(click pe poze pentru a le vedea la dimensiunea completă)

Am dormit patru nopți pe jos

În total în Saigon am stat opt zile, dintre care patru acasă la tânărul King și patru la un hostel în care am dat peste oamenii ăștia mișto cu care am făcut și un interviu. Va fi gata în curând, pentru cine vrea să audă și alte perspective despre beneficiile călătoritului.

King, un puști de 24 de ani, trăiește în Districtul 9. E ca în Jocurile Foamei, cu cât te îndepărtezi de centru, cu atât districtele devin mai sărace și mai sălbatice. Și, credeți-ne, ăsta era departe. Poate și din cauza asta am rămas cu o impresie deformată despre Saigon. Că nu i-am văzut doar partea romanțată și că am pierdut ore întregi pe drum de la cazare la centru. Ei, King închiriase o vilă cu trei etaje și patru camera, cu o terasă care găzduia și ochiul de aragaz ce ținea loc de bucătărie. Camerele erau de fapt săli de clasă, așadar n-aveau paturi sau dulapuri, doar scaune.

În fiecare zi, între 5 și 9 seara, cât țineau orele, trebuia să ne scoatem totul din cameră, inclusiv așternuturile și salteaua, și să stăm la parter, cu rucsacii în brațe, eventual. De mâncare, nu mai zic nimic. În plus, clasele la care trebuia noi să predăm nu erau încă formate, așa că am pierdut vremea într-un fel de Sălăjan al Ho Chi Minhului și-am dormit pe jos. Când n-am mai suportat, ne-am strâns mâinile, ne-am urcat în Uber și-am plecat.

Norocul nostru a fost că între timp ne răspunsese pe helpx Jono, un gagiu din Marea Britanie care are un hostel în Phu Quoc. Ne-am luat biletele de avion și am ajuns pe insula pe care suntem acum. Încă patru zile, pentru că miercuri luăm autobuzul spre Kampot, Cambodia. Acolo vom lucra o perioadă într-un restaurant de sushi care are și o mică berărie locală. Sună bine!

De neuitat

Avem un concurs în desfășurare până mâine seara. Detaliile le puteți afla aici. Important e că se dă o ședință de masaj balinez de 90 de minute la unul dintre cele mai mișto centre din București. Totodată, mai multe poze din călătoriile noastre puteți găsi pe instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *