A trecut o lună de când am pus prima dată picioarele pe pământ asiatic. Nu e mult, nu-i nici puțin. Am învățat multe, mai ales despre noi, și câte ceva despre țara care e suficient de amabilă încât să ne găzduiască ifosele. Într-un scurt rezumat am putea spune că de la numerele 7 și 8 am ajuns să fim numerele 1 și 2 în centrul în care locuim, munca noastră de profesori e apreciată unanim, începem să credem că într-adevăr, comunismul poate căpăta o față umană și că deși ne vine greu să părăsim Ha Giang-ul, trebuie să o luăm spre sudul Vietnam-ului destul de curând.

Mitul peșterii

Nu e de mirare că Vietnamul arată rău la o primă impresie. Lipsa infrastructurii și sărăcia aparentă nu sunt decât niște cauze firești ale unei succesiuni de trei războaie purtate de-a lungul a 30 de ani cu cine altcineva decât cu trei dintre cele mai mari puteri militare din lume: Franța, SUA și China, în ordine cronologică. Citeam într-un articol scris de Chomsky în The New York Review of Books, publicat în august 1970, în plin război așadar, despre distrugerile masive pe care le-au provocat americanii pe calea aerului. În scurta vizită pe care a făcut-o în primăvara aceluiași an în nordul țării, Chomsky a vizitat câteva peșteri care găzduiau sate întregi, linii de asamblare ale unor fabrici demolate și împăștiate pe zeci de kilometri, în alte peșteri, depozite de alimente și muniție. Și câte și mai câte zice Chomsky despre năzbâtiile americanilor.

Nu doar că în cei aproape 20 de ani de război între nord și sud țara a fost devastată, poduri, căile ferate, șosele, spitale, până și 25% din junglă, au fost puse la pământ de milioanele de tone de explozibili aruncate din cer, dar și investițiile în reparații au fost stopate. Nu avea nici un sens să construiești hidrocentrale doar ca să aibă piloții americani ce lua la țintă. Războiul din Vietnam – denumirea occidentală, sau Războiul American – varianta locală, e un subiect extrem de fascinant în continuare. Săptămâna trecută am avut ocazia să-i luam un interviu unui veteran și când îl vom termina de tradus și redactat, vom reveni cu o istorie mai detaliată a celor petrecute aici.

Ideea e că în `76 au plecat americanii și trei ani mai târziu au năvălit chinezii. Așa că, ia-o de la capăt cu distracția. Ha Giang-ul, gazda noastră, a fost ras de pe fața pământului de tirurile de artilerie trase de pe frontieră și vietnamezii iar și-au găsit drumul spre peșteri. Mai în glumă, mai în serios, oamenii ăștia au abia 30 de ani de când nu mai dansează cu umbrele pe pereți.

Reforma Doi Moi

Țara asta e una dintre cele patru state de pe glob care mai sunt încă marxist-leniniste. Vietnamul e comunist de prin 1954, după ce i-au înlăturat pe francezi și nordul lui Ho Chi Minh a preluat frâiele. Și la ei revoluția „culturală” a fost cu scrisă cu sânge, dar considerabil mai puțin decât în URSS, spre exemplu. Epurările au fost făcute în general de țăranii supărați pe chiaburi, și cifrele vorbesc de 15 – 30.000 de morți.

În 1986, conștient că drumul ales nu e tocmai potrivit, Partidul unic schimbă macazul și inițiază reforma Doi Moi (renovarea). Prin asta s-a inițiat trecerea la o economie de piață de tip socialist, un mix bizar între ce-am avut noi sub Ceaușescu în primii lui ani și ce fac chinezii acum. Economic există un cincinal, Partidul Comunist Vietnamez controlează industriile cheie, alegerile nu prea sunt. Dar fiecare cetățean are dreptul la pământ, la o afacere și are acces la o piață liberă. Există Coca-Cola până în creierii munților, wi-fi-ul e mai răspândit decât apa potabilă și cultura occidentală în general e admirată și imitată. Căci, asiatici fiind, și vietnamezii sunt foarte mimetici. Iar datele Băncii Mondiale arată că economia duduie, un nou tigru asiatic, cu creșteri de peste 6% ale PIB-ului în ultimii ani.

Mai mult decât atât, fără teama vreunui bombardament iminent, investițiile în infrastructură încep să se vadă. Le-am văzut noi cu ochii noștri. Am trecut în „Buclă” pe lângă șantierele a cel puțin patru hidrocentrale care stau să fie inaugurate curând. Am trecut pe lângă numeroși topometri tineri veniți probabil din Hanoi să măsoare traseul viitoarei șosele din nord. În Vietnam se construiește chiar în aceste clipe o linie de cale ferată de mare viteză care să unească Hanoi-ul de Ho Chi Minh.

Evident că există și discrepanțe, că nu toți sunt egali și nici nu ar trebui să fie. Viața în orașe e mai bună decât la țară. Există oameni bogați și au dreptul să fie bogați, dar nu prea există sărăcie din aia lucie. Nu se moare de foame. De când suntem aici nu am văzut pui de cerșetor în oraș. Sărăcia e percepută cu totul altfel decât în Europa. Cât timp ai ce pune pe masă, chiar dacă asta înseamnă să petreci ore întregi în lanul de orez sub un soare dogoritor, zi după zi, să tai spicele cu secera și să bați la ele cu maiul până sare și ultimul bob, nu ești sărac.

Un studiu deloc surprinzător pentru noi, astăzi, arată că Vietnamul este pe locul 5 în clasamentul „fericirii mondiale”. Rata inegalității e la 19%, iar speranța de viață bate spre 76 de ani. Dar cel mai mișto e că amprenta de carbon a țării e atât de mică, încât e printre puținele țări atât de mari care au o dezvoltare sustenabilă. Cel puțin până acum. Căci la cât de rapid se dezvoltă industria aici, nu știu cât o să-i mai țină ecologismul.

Cele cinci reguli ale Unchiului Ho

Încă de mici, vietnamezii sunt învățați să prețuiască munca. Învățământul de stat este destul de bine pus la punct și subvenționat, astfel că rata analfabetismului scăzuse la 6% în 2004. La o populație de aproape 90 de milioane de locuitori, mai toți copiii merg la școală. Iar acolo, deasupra cancelariei profesorilor, deasupra fiecărei table, și în curtea școlii, pe afișe imense stau scrise cele cinci reguli pe care fiecare elev trebuie să le știe pe de rost:

  1. Iubește-ți țara, iubește-ți semenii!
  2. Învață mult și muncește mult!
  3. Fiți uniți și disciplinați!
  4. Igiena corporală trebuie să fie o prioritate!
  5. Fiți umili, oneși și curajoși!

Nu par niște reguli absurde, nu? Bineînțeles, ca în orice țară comunistă, există un cult al personalității liderului suprem, al tăticului, și aproape că nu poți întoarce capul fără să-i vezi portretul. Publicațiile vietnameze sunt obligate să-l portretizeze ca pe un celibatar pur, căsătorit doar cu idealurile revoluției. Dar, iată-mă aici, scriind rândurile astea și nepățind nimic. Comuniștii lor sunt mai oameni decât ai noștri. Nu știu dacă e o societate ideală, nu i-am descoperit încă păcatele, nu știu dacă lumea nu se plânge de frică sau dacă pur și simplu nu are motive să o facă. Oamenii trecuți de 40 îl iubesc sincer pe Ho Chi Minh, tinerii au mai învățat una alta despre propagandă. Cu toate astea, își iubesc țara atât de mult, încât nu s-ar da înapoi de la a lua arma-n mână dacă e cazul.

O să ne mai interesăm totuși să vedem și dacă există părți nasoale. Iar dacă nu există, ne cumpărăm doi bivoli și-o bucată de orezărie și ne mutăm glia aici. Vedem.

Pe termen scurt, tot în Vietnam

Săptămâna trecută au plecat cei mai vechi voluntari ai centrului și așa am ajuns să fim cei mai experimentați. Number One și Number Two, cum ar veni. Tocmai de aceea avem privilegiul de a avea cel mai încărcat program, de a fi solicitați mereu la școlile publice, la centre din alte orașe șamd, părinții trag de noi să rămânem după ore să mai vorbim și cu ei. Ceea ce ne cam rupe programul în două, dar nu ne plângem. Chiar ne bucurăm că cineva ne apreciază munca. Și cred că mai și exagerăm noi puțin.

Alex a devenit „teacher dep trai” (în traducere liberă profesorul chipeș) și acum se plimbă țanțoș repetând într-una „nimeni nu e profet în țara lui! nimeni nu e profet în țara lui!”. Cred că îi priește Vietnamul. Raluca, fără vrăjeală, a fost gratulată cu apelativul „sexy teacher”. Aici ochii albaștri și înălțimile trecute de 1,50 sunt mai greu de găsit decât ciocolata de calitate. La școala publică dăm autografe după ore și facem tone de poze cu copiii. Una peste alta, ne simțim extrem de bine.

Chiar mă mir că după toate nenorocirile pe care le-au făcut occidentalii pe aici nu există nici un fel de ură față de străini. Nici măcar din partea veteranului ăla de război cu care am vorbit.

Zilele astea ne interesăm unde am putea petrece următoarele câteva luni, undeva prin centru sau sud, dar la ocean. Vrem să trecem neapărat prin Halong Bay, destinația numărul 1 în Vietnam, ca să fim și puțin turiști, nu doar călători, apoi prin Hue, capitala imperială, Hoi An, orașul antic și poate în Delta Mekong-ului.

Ca o întrebare de final, așa, să nu zic că n-am făcut un call-to-action, aș vrea să știu ce ați mai vrea voi să aflați de la noi?

 

 

2 thoughts on “Ce nu știam despre Vietnam înainte să ajungem aici și merită să știți și voi

  1. Abia aștept următoarele postări! În legătură cu centrul sau școala, sunt curioasă cum ați ajuns să colaborati cu profesorii de acolo si sa predati, pentru ce varste și ce materii, exista anumite reguli ca sa poți intra în astfel de centre și sa te poți ocupa de copii? Cum vi se pare școala acolo?

    1. Ca să nu pierzi nimic din ce postăm, abonează-te cu ajutoul formularului de pe prima pagină. Cu siguranță vom scrie și despre centru și cum am ajuns aici zilele următoare. Mulțumim!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *