Cu cât mergi mai mult spre est, cu atât Vietnamul capătă o dimensiune din ce în ce mai rurală. Distanțele dintre orașe devin enorme. Satele sunt din ce în ce mai mici și mai sărăcăcioase, parcă aruncate cu praștia de-un copil mofturos. Străbați kilometri întregi fără să vezi țipenie de om sau semn de civilizație. E o senzație destul de stranie să fii singur pe drum în mijlocul lui nicăieri. Noroc că noi nu suntem singuri, orice-ar fi, ne avem unul pe altul.

Din nou, despre frică

Ceea ce poate fi destul de stresant câteodată. Să vă explicăm de ce. Ultima „ceartă” a plecat de la viteza de deplasare a vehiculului pe carosabil. Raluca, prin natura așezării pe scuter, șoptește mereu în ureche: mai încet, vezi că vine ceva mare din față, ai grijă că e drumul prost, încetinește că e pietriș pe jos. Non-stop, de parcă Alex ar fi orb. Iar Alex pur și simplu nu vrea să înțeleagă că se poate merge și cu mai puțin de 45 de km/h. Dacă pe scuter nu avem cum să stăm la povești, când ne oprim la vreo cazare, se dezlănțuie iadul. „Dacă mai mergi tare, mă dau jos și iau autobuzul”, zice ea. „Să văd eu cum sari de pe scuter la 60 de kilometri pe oră”, zice el. Și tot așa. Vedeți, spre deosebire de „doar dus”, asta e cu dus și-ntors.

Vorbind serios acum, când am planificat călătoria, 160 de kilometri nu păreau atât de greu de făcut într-o zi. Dar când ești departe de orice ai putea numi civilizație, la mijlocul distanței dintre două orașe, să spunem Meo Vac și Bao Lac, iar ultimul nu are nici măcar vreun lac, te poate apuca frica. Frica aia irațională din pragul unui atac de panică, fără nici un temei de altfel. Dar te gândești că poți păți ceva, orice, în orice moment, și nu ai ce să faci. Realizezi că nu știi nici măcar numărul de la salvare, că nici dacă l-ai ști nu l-ai putea folosi pentru că nu știi unde ești, și chiar dacă ai ști unde ești, nu vorbești vietnameza. E frica „drobului de sare”. Și atunci nu-ți dorești decât să ajungi cât mai repede la destinație. Dar destul despre frică, în fiecare zi ne întindem limitele tot mai mult și nu plesnește nimic. Ne vindecăm. Și asta se datorează și oamenilor peste care dăm.

Leapșa în stil vietnamez

În a doua seară petrecută în Dong Van, am ieșit la masă cu un cuplu de israelieni pe cinste și ghidul lor vietnamez. Ne-am aflat fiecare poveștile, ei călătoresc o lună în zonă, după care se întorc la joburile lor. Au totul aranjat dinainte, merg cu mașina și nu se aventurează în necunoscut. Dar ne-au declarat că noi le trăim visul. Că și-ar dori să aibă și ei curajul nostru și să iasă din zona lor de confort. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, ne-a făcut să ne simțim bine. Ne-am și imaginat cum ne plimbăm în șlapi și costum de baie prin visele lor. Ba mai mult, ne-au făcut și cinste cu cina. La început am crezut că e din cauza faptului că suntem români și or fi crezând că n-avem bani. Am insistat să plătim, doar nu ne facem noi țara de râs, am scos dolarii, dongii, tot ce-aveam pe noi, dar ei nu și nu. Mă rog, ne-au explicat că prin asta am devenit o verigă în „lanțul faptelor bune” și că data viitoare când ieșim la masă cu alți călători, trebuie să continuăm leapșa. Grozav!, acum suntem și datori.

Ne-am despărțit devreme pentru că a doua zi urma să trecem prin cea mai spectaculoasă parte a traseului. Cel puțin așa era marketată trecătoarea Ma Pi Leng, care leagă Dong Van de Meo Vac. Dincolo de peisajele care-ți taie, din nou, respirația, dincolo de prăpăstiile adânci cu râuri albastre pe fund în care și-au găsit sfârșitul zeci, poate sute de muncitori care au lucrat la construcția șoselei, altceva ne-a frapat. Există un punct pe care aproape poți să-l atingi cu degetul, de care dacă treci, oamenii se schimbă. Pentru prima dată de când suntem în Vietnam am fost asaltați de cerșetori. Copiii ăia drăguți care strigau după noi „hello”, stăteau la poze și ne făceau cu mâna, deodată au început să ceară bani. Sau de mâncare. Sau Cola. Sau, mai rău, pe Cola al nostru! Femeile încărcate cu baloți de porumb se opreau când vedeau că le filmam și se uitau la noi cu ciudă, frecându-și buricele degetelor. Involuntar, poate și din cauza portului lor tradițional, ne-a sărit gândul la romii noștri din satele Giurgiului. N-am înțeles de ce doar într-o anumită zonă, un areal de altfel foarte restrâns, se comportă așa.

Volei la spital

Prin Meo Vac n-am zăbovit mult așa că n-avem mai nimic de povestit, decisesem deja să dormim în Bao Lac. Despre care nu știam decât că e un oraș mic așa că ne făceam probleme că nu vom găsi un loc de dormit. Și pe lângă cazare, aveam nevoie urgentă de un spital. Sau de un medic care să se uite peste rănile dubioase care îi apăruseră din senin Ralucăi pe piele de zile bune și care păreau că stau să eclozeze.

La spital, prima reacție a ceea ce bănuim a fi medicul de gardă a fost un hohot zdravăn de râs. O fi de bine, o fi de rău? S-a pus la un birou și-a completat 10 minute o rețetă în timp ce ne explica pe îndelete în vietnameză tot ce avem de făcut. Așa facem, doctore, cum să nu?! Mai interesantă decât explicațiile medicului a fost însă partida de volei care se desfășura în curtea interioară a spitalului, între două echipe de old-girls, cu fileu, arbitru, scor și tot ce trebuie. Pacienții de pe etaj, cu branulele înfipte în brațe, aclamau sub privirile îngăduitoare ale asistentelor. N-am mai întrebat.

Bao Lac-ul, ca mai toate orașele despre care am avut păreri preconcepute, a reușit să ne surprindă. Nu doar că am găsit un hotel, ci vreo cinci. Iar restaurantul ne-a găsit el pe noi. Tuan, un puști de 14 ani, ne-a ținut calea, și cu cei mai candizi ochi cu putință, a întrebat „how may I help you? please come inside, we have good food, chicken, fish, pork”. Cum să-i reziști? Am descoperit că nu era doar o poezie învățată pe de rost, ci puștiul chiar era capabil să poarte o conversație cap-coadă, mult mai bine decât majoritatea copiilor de la centrul în care predăm noi.

La Ba Be, la sanatoriu

Și cum sorbeam noi din bere, ne-am trezit că avem ocazia să predăm leapșa mult mai repede decât am fi crezut. Puștiul, foarte bun pentru business-ul familiei, mai agățase două olandeze și le-a pus cu noi la masă. „Come! You have friends inside”, se pare că le-ar fi zis. Lotus și Lisanne fac ce facem și noi, călătoresc prin Asia. S-au cunoscut în Indonezia și au pus la cale călătoria prin Vietnam împreună, tot pe scuter. Să vezi mirare pe fața lor când doi români le-au plătit consumația. Le-am subliniat totuși că sunt datoare să nu rupă lanțul, altfel șapte ani de ghinion se vor abate asupra lor.

Cât despre ziua de azi, nu putem să zicem decât că fiecare dâmb, fiecare groapă, fiecare piatră din cei 160 de kilometri parcurși, a meritat sacrificiul. Am ajuns în Parcul Național Ba Be, o junglă întinsă pe zeci de kilometri pătrați cu un mare lac în mijloc. Nah, dacă la Bao Lac n-am găsit… O să stăm câteva zile aici, ca la sanatoriu, să ne odihnim fundurile înainte de ultima bucată de 200 de km, întoarcerea în Ha Giang. Pe curând!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *