Dacă cineva ne-ar fi spus acum un an că vom dormi într-o cameră cu un păianjen negru, uriaș și urât ca smoala, și mai mult decât atât, nu vom avea nici o problemă cu asta, l-am fi decretat nebun. Recepționerul, când a aprins lumina și a văzut lighioana în cameră, s-a dus timid la ea de parcă voia s-o mângâie între cele patru perechi de ochi. Fute-i una, tovarășe!, i-am fi zis dacă am mai fi avut cuvinte, dar spaima ni le înghețase pe toate undeva pe bolta palatină. Împiciorata, puf, sub dulap. Așa că am stropit perimetrul cu cremă solară (care are și insect repelant, plus factor de protecție 30) și ne-am băgat în pat. Am dormit tun. Cel mai bun leac pentru doi arahnofobi e oboseala, clar.

Ne-am trezit târziu, revigorați după spaimele de ieri, deciși să continuăm turul orice s-ar întâmpla. Am mâncat ceva pe fugă, nu pentru că ne-am fi grăbit, ci pentru că mâncarea n-a fost grozavă.

Oricât de mișto e mâncarea vietnameză în vest, în Hanoi sau în Ho Chi Minh, aici nu e. Până acum n-am reușit să mâncăm ceva la restaurant de care să fim satisfăcuți gastronomic. O să povestim altă dată cam cum stă treaba cu mâncarea pe aici, departe de zonele cosmetizate pentru turiști.

Spre Dong Van

Yeh Minh ni s-a părut un oraș mai sărăcăcios decât Ha Giangul, destul de anost, dar e folositor ca loc de odihnă în buclă. După zece, pe stradă e pustiu, terasele sunt închise și nu prea mai ai ce vedea. Hotelul cu păianjen, Thao Nguyen, are șapte etaje și lift!, primul lift pe care l-am văzut în Vietnam, aer condițional și wi-fi super decent, apă caldă și tot tacâmul, dar n-are restaurant. Așa că te forțează să mânânci în stradă, iar opțiunile decente nu sunt numeroase. În rest, în lobby ne-am simțit ca acasă, pe covorul de coji de semințe aruncate pe jos.

Am pornit, așadar, spre Dong Van, următorul popas aflat la peste 50 de kilometri vietnamezi depărtare. Înainte de plecare ne vorbisem să o ținem întins până la hotel, să nu ne mai oprim la fiecare pas pentru câte o poză, ca să nu mai călătorim noaptea. La cinci minute după ce-am ieșit din Yen Minh, are loc următorul dialog:

Alex: – Nu mai opresc decât dacă îmi zici că ai văzut un peisaj super spectaculos.

Raluca: – Ok! Oprește aici, te rog.

Vietnamul și frumusețile ascunse

Socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu schimbarea de peisaj. Nu că ieri ar fi fost mai puțin decât frumos, dar azi a fost ireal. Câmpii vaste de orez sau hrișcă flancate de creste înalte de carst, șosele șerpuitoare săpate în coastele versanților, îmbietoare în splendoarea lor, verde, ah, verdele vietnamez care astăzi ține loc de opium, stânci de calcar sculptate de apă și de vânt – Splendorile Pământului, trecători aflate la peste 1500 de metri altitudine, am văzut intrări în peșteri și am văzut fum ieșind din vreo sobă pitită într-un fund de grotă.

”Tu vezi?, vezi cât e de frumos? Incredibil”, se auzea la fiecare kilometru parcurs. Am mers pe poteci lăturalnice, am intrat în sate aflate la kilometri buni de drumul mare, am primit semințe de bostan de la o fetiță, am pozat oameni tineri și oameni bătrâni, am urmărit șerpuirea drumului ca să vedem de unde am venit, dar și încotro ne ducem. După fiecare platou în care ajungeam, mai urma un urcuș. Nu degeaba și-au botezat vietnamezii toate trecătorile Heaven`s Gate, Porțile Cerului, acolo am ajuns, fără să fi murit.

Pe la 5 am ajuns la Palatul Regilor Hmong. Hmongii sunt un trib originar din China care la începutul secolului 20 se ocupau cu comerțul de opiu, foarte influent în nordul Vietnamului, care a rămas până astăzi unul dintre grupurile etnice importante din zonă. În 1902 a fost construit un mic palat, în stil chinezesc, în care au domnit doi regi Hmong. Exteriorul s-a păstrat bine, dar interiorul lasă de dorit, nu există traduceri în engleză și singura documentare o poți face doar pe internet. Orișicât, ne-am pierdut în labirintul de camere vreo 45 de minute, doar ca să constatăm că, iar, s-a făcut noapte.

 

Dong Van și mirajul comercializării

Doar că de data asta drumul a fost mult mai bun, fără camioane și gropi, astfel că am reușit să ajungem destul de repede și de relaxați în Dong Van. Primele cuvinte pe care le-am auzit în oraș au fost „ques que vou voulez mange ce soir?”. Muzică pentru urechile noastre. Se vede că ne aflăm fix în epicentrul turismului local, există vreo cinci hoteluri mari și alte câteva mai mici, o piață mare plină de cafenele cu occidentali, bazar, restaurante (tot cu mâncare meh) etc. Doar că, asta se reflectă și în prețuri. O masă cu pește, cartofi prăjiți și noodles la plic a fost de două ori mai scumpă decât în Ha Giang. Ceea ce, raportat la Vietnam, ni s-a părut piperat.

Una peste alta au fost cei mai frumoși 50 de kilometri de până acum. Ne bucurăm tare mult că azi n-am mai văzut porci zbătându-se legați pe scutere, oameni loviți și drumuri proaste. Ne-am bucurat doar de o parte de lume care a rămas, pe alocuri, la fel de pură ca acum 100 de ani. Doar pe alocuri pentru că nu v-am zis că aici 99% dintre cătunuri sunt racordare la rețeaua de electricitate. Chapeau Vietnam!

 

 

 

 

 

2 thoughts on “A doua zi din „Buclă”. Schimbare de peisaj

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *