Azi dimineață am plecat din Ha Giang pregătiți să luăm în piept „bucla”. Așa se cheamă cel mai popular traseu turistic din nordul Vietnamului, și cam singurul care aduce turiști în partea asta de țară. Practic e o tură de câteva sute de kilometri, cu scuterul sau motocicleta, prin munți. Un fel de Transfăgărășan+Transalpina+Valea Oltului+Valea Prahovei la puterea a doua.

Toți voluntarii din casa în care stăm ne-au descris traseul ca fiind mirobolant. Majoritatea drumurilor sunt bune, dar mai sunt și porțiuni stricate pe câțiva kilometri. În rest, mai un camion aci, mai altul colea. Nimic de speriat, ceva de vis.

La 9 am plecat din Ha Giang, cu scuterul închiriat pe șapte zile, pentru că vrem să extindem „bucla” către sud, în parcul național Ba Be. Planul pe ziua de astăzi suna simplu: prima oprire într-un punct de belvedere, a doua la o peșteră, iar a treia, și ultima pe ziua de azi, în Yen Minh, la hotel. Totul a decurs minunat până am ieșit din Ha Giang. Adică cinci kilometri. Brusc drumul s-a îngustat și amândoi am crezut că am luat-o aiurea. Dar nu, ala era „drumul bun”. O bandă și jumătate, cât să treacă un scuter și-un camion. But heck, toată lumea a făcut-o, deci putem și noi.

Am ajuns cu bine la belvedere, priveliște superbă, vremea minunată, mușuroi lângă mușuroi, verde peste tot. Mai apoi am lăsat scuterul într-un sat uitat de lume (Lung Khuy) până la descoperirea peșterii pe care voiam să o vizităm. Asta s-a întâmplat acum câțiva ani, și de atunci localnicii s-au adaptat cu turiștii.

Am urcat pe munte de ne-a venit rău, dar iarăși, totul în jur absolut minunat.

Nu vrem să detaliem acum despre asta, căci altceva vrem să vă povestim.

În peșteră am dat peste un grup de doi nemți și o belgiancă care plecaseră în „loop” împreună. Urmau să poposească peste noapte în același oraș ca și noi, așa că am stabilit să ne vedem la o bere. Ei au luat-o înainte, noi cătinel, că nu ne-am mai dat cu scuterul prin gropi de munte până acum. La un moment dat, pe drumul spre oraș, am remarcat agitație în mijlocul șoselei. O mașină oprită și mulți oameni lângă niște scutere trase pe margine. Accident! Am trecut încet pe lângă grupul de localnici și l-am remarcat pe unul dintre nemți printre ei. Am oprit doar ca să aflăm că Laura, fata din Belgia, căzuse de pe motor. Pe scurt, tipul ne-a zis că au urcat-o localnicii într-o mașină s-o ducă la cel mai apropiat medic, la trei kilometri distanță, dar că e ok. S-a lovit la bărbie și la picior, și nu prea își mai aduce aminte ce s-a întâmplat.

Ca niște români săritori ce suntem, am profitat de neatenția lor și am plecat cu rucsacele, am luat cu noi rucsacul fetei și împreună cu neamțul ne-am oprit în primul sat. Undeva pe stânga am găsit clinica și pe Laura întinsă pe-un pat. Cinci femei o înconjurau și încercau să îi explice că trebuie să stea calmă ca să-i poată coase tăietura de sub bărbie. Cu greu s-a potolit, pentru că aparent îi păsa mai tare de cei doi dinți ciobiți decât de faptul că sângera. Am decis să n-o lăsăm singură cât cei doi băieți s-au întors să recupereze motocicletele, și ne-am asumat că o să ne prindă întunericul aici. Adică exact lucrul de care voiam să ne ferim cu orice preț: să mergem noaptea pe șoseaua exacrabilă care străbate jungla din munți. Dar ne-am pus în pielea ei și ne-am imaginat că nici unul dintre noi n-ar fi vrut să rămână singur acolo, printre niște străini cu care nici cu Google Translate nu te poți înțelege.

Numele satului nu-l știm, și nici n-are importanță, e un sat ca mii de alte sate din nord. Nu are taxiuri, nu există nici un fel de posibilitate de cazare, dar clinica aia arăta mai mult decât decent. Mult mai bine decât arată un dispensar de țară din România. Cu laptopuri și calculatoare noi pentru evidență, cu instrumentar nou, dotări moderne, curățenie. Înainte de cusătură, i-au făcut și anestezie, și nici n-au vrut să audă de vreun ban. Poate că sistemul medical de aici, cu lipsurile lui, e destul de bine pus la punct. Sperăm să nu fim nevoiți să aflăm.

Partea cu adevărat horror din toată povestea asta cu happy-end abia acum urmează. Am încălecat cu toții pe șeile noastre și-am pornit spre cazare. Cei mai lungi, dar și cei mai groaznici 18 kilometri din viața noastră. Într-o beznă de nepătruns, cu zgomotele junglei care acopereau huruitul motoarelor, ocolind gropi și camioanele din sens opus, 18 kilometri au părut Drumul Mătăsii. E posibil ca în Vietnam kilometrii să fie, într-adevăr, mai lungi. Dar senzația că o să cădem de pe scuter și că o să fim mâncați de tigri, urși, tarantule, pitoni uriași, s-a lipit de noi cum se lipește rana de tifon. Am vrut aventură…:))

Când am văzut luminile orașului în zare, printre copaci, și ne-am convins că nu e doar un miraj, am strigat Aleluia! După care am urcat în hotel și-am găsit un păianjen uriaș în mijlocul camerei. Noapte bună!

 

 

2 thoughts on “Prima zi din ”Buclă”. Cei mai groaznici 18 kilometri

  1. Bai, sunteti doar cei mai misto oameni pe care i-am cunoscut, Ralucuto, tu in mod deosebit, nu de alta dar cele 5 minute petrecute impreuna cu Alex nu cred ca se pun. You’re a fuckin’ inspiration, si aici vorbesc de amandoi! Keep up the good work, keep close to eachother si vorba catecului: keep on rollin’!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *