Am dormit 12 ore legate. N-am mai băgat de seamă nici insectele, nici căldura, nici umezeala din Vietnam. Ne-am trezit odihniți și primul lucru a fost să zâmbim. Am ieșit pe terasă și am văzut zidurile de munți verzi care înconjoară orașul. Mușuroaie, și o să mai citiți cuvântul ăsta de multe ori de-acum înainte, pentru că așa arată munții de aici. Mușuroaie de argilă pe care crește o junglă deasă.

La cafea am stat și-am discutat între noi cât de fraieri suntem. Sau nu neapărat fraieri, dar am realizat cât de tare te poate scoate oboseala de pe traseul tău. Nu suntem călători cu experiență, nu încă, avem 35 de kile de bagaje cu noi și o cantitate extrem de limitată de energie. Mai mult decât atât, oricât ne-am fi documentat înainte, nu puteam ști cum se va simți pe piele umiditatea de 80% la peste 35 de grade. Pentru că n-am simțit-o niciodată. Oricâte băi din oricâte gări din toată țara am fi mirosit, nasul nostru tot n-ar fi avut cum să fie obișnuit cu mirosul de aici. La fel pot spune și despre trafic, obișnuiți cu reguli stricte, un pieton care traversează agale printre sute de scutere și mașini n-are cum să nu te șocheze.  Pentru că-l vezi pentru prima dată cu ochii tăi și pentru prima dată poți empatiza cu așa ceva. Totuși am trăit în București, gândiți-vă cam cum arată aici traficul de a putut să ne șocheze. Cât despre oamenii din autogară, well, acolo a fost doar paranoia adânc educată pe străzile din România.

Deși trebuie să mărturisim că n-am făcut o documentare temeinică, nu pentru că n-am știut, ci pentru că n-am vrut. Chiar dacă am părut ignoranți în prima postare, am vrut, pe cât posibil, să lăsăm lucrurile să ne surprindă. Și au făcut-o! Și ăsta e chiar scopul călătoriei în care ne-am aventurat. Să ne oprim mai mult într-un singur loc, să stăm și să înțelegem. Încercăm să ne lepădăm cât mai repede de prejudecăți, de complexele de superioritate și de stilul de a gândi tipic european, dar până și asta ia timp. Îndurăm împreună :).

Ne-am trezit în Vietnam

Primele patru zile petrecute aici, în Ha Giang, au fost mai mult o luptă continuă cu fusul orar și cu umezeala. Ne băgam în pat pe la ora 2 (10 PM în România) speriați că n-o să putem adormi și că o să ne prindă ora 5 treji. Și atunci o să auzim iară cum se pregătește micul dejun la restaurantul canin de vizavi. Dar într-un final am reușit să trecem peste toate șocurile, sau mă rog, aproape toate, pentru că încă nu acceptăm în totalitate faza cu câinii, dar despre asta într-o postare viitoare.

Am realizat că nu vrem și că nu trebuie să plecăm sau să ne întoarcem acasă, că până la urmă se poate trăi și aici și chiar foarte bine. Nu e nici pe departe rău sau urât. E doar altfel. În unele aspecte, simțim că da, chiar am călătorit în trecut, alte aspecte sunt doar diferențe culturale pe care le palpăm încet-încet. De exemplu, stăm și ne întrebăm dacă a ține berea la frigider, iar carnea și ouăle afară, în căldură, e o chestie culturală, sau e un indicator al nivelului de dezvoltare…mai cercetăm.

Despre oraș

Ha Giangul nu e nici pe departe atât de dărăpănat și de sărac precum ni-l închipuisem în orele de beznă din prima noapte. E un oraș cochet de munte, pe cât de cochet poate fi un oraș dintr-o țară neieșită complet din comunism. Sunt multe, extrem de multe afaceri de familie, ținute la parterul casei. Magazine, saloane de cosmetică, service-uri de scutere, mici oaze de capitalism. Cei mai bogați își permit chiar și mașini, care costă mult mai mult decât în România, din cauza taxelor foarte ridicate. Așa că cei care dețin Lexus-uri sau Mercedes-uri și le bagă noaptea în sufragerie. E un lucru comun aici să transformi camera de zi în garaj pe timp de noapte. Și nu de frica hoților, ci pentru că nu există locuri de parcare.

Îi povesteam mamei că am ieșit într-o zi cu bicicleta și m-a întrebat candid dacă există pistă de biciclete. Am râs copios: „aici nu există trotuare, darămite piste de biciclete”. Dar, de pe bicicletă poți vedea destul de bine în casele oamenilor de la stradă și mai toți au câte o plasmă uriașă, dacă nu chiar smart tv. Contraste peste tot.

Apoi toată lumea are scuter. Copiii de 12-14 ani merg pe biciclete electrice prin același trafic ca toată lumea. Trafic care respectă doar regula „tablei mai tari”. De regulă scuterele se dau din calea mașinilor, mașinile din calea autobuzelor, autobuzele din calea camioanelor. Un scuter costă de la 200 la 1000 de dolari, în condițiile în care salariul minim e un pic peste 100 de dolari pe lună. Cei mai bogați sunt cei care lucrează în administrație și armată, castele privilegiate. Dar nu putem spune că am văzut cu adevărat sărăcia aia lucie la care ne așteptam. Oamenii sunt fericiți și își văd de treabă în felul lor.

Curățenia, într-adevăr, nu e punctul lor forte. Nu există un sistem de tomberoane și pubele, așa că gunoiul menajer e deșertat pe stradă, dar vin din când în când „gunoierii”, cu ale lor cărucioare imense, și-l strâng. Mașina de spălat de aici, de la centru, deversează de pe terasă direct în părăul care trece pe lângă casă. O apă mâloasă, acoperită cu o mâzgă gri-sticloasă, un fel de mătasea broaștei metalizată. Dar care fie nu miroase deloc, fie ne-am obișnuit cu ea. De canalizare n-am întrebat și nici nu vreau să știu.

Festivalul de mijloc de toamnă

Așa cum aveam să descoperim în a doua seară, localnicii sunt extrem de primitori, binevoitori și prietenoși. Am ieșit să vedem un festivalul recoltei, care se ține în a 15-a zi din a opta lună a calendarului lunar, adică, în cazul nostru pe 15 septembrie. În piața centrală, un spațiu deschis de tip sovietic cu o statuie imensă a Unchiului Ho în mijloc, mii de copii, părinții lor și zeci de care alegorice reprezentând animale domestice și fantastice deopotrivă. Trecând printre ei ne-am simțit cel puțin ca Brangelina on tour. Hello-uri, strângeri de mână, oamenii care mi-au luat camera de la gât ca să-mi facă poze alături de soțiile lor. Ca european aici ești extrem de bine venit, chiar dacă aproape nimeni nu vorbește engleza.

Am aflat totodată că rata criminalității tinde spre zero în oraș. Am fost la postul de poliție să ne înregistrăm șederea, obicei birocratic obligatoriu în nordul țării, iar cei trei polițiști de tură erau tolăniți în paturi, la maiou, și urmăreau un serial probabil coreean la televizor. Tan, unul din profesorii vietnamezi de la centru mi-a explicat că în afară de cele câteva accidente rutiere zilnice, nu prea au altă ocupație. Nema crime, nema violuri, nema furturi. Așa că uitați de partea aia cu Vasluiul Vietnamului. Noaptea, la orice oră, ne putem plimba nestingheriți pe străzi. Cel mult ni se strigă un hello stâlcit de pe partea cealaltă a străzii sau suntem invitați la o bere.

Bicicletele cu care ne mai plimbăm nu le-am legat niciodată. Oamenii își lasă ce au la ei pe ghidonul scuterelor, casele și magazinele stau deschise în miezul zilei chiar dacă proprietarii/vânzătorii nu sunt înăuntru. De ce nu sunt înăuntru în miezul zilei întrebați? Pentru că Ha Giang-ul e extrem de italienesc din punctul ăsta de vedere. Între 12 și 2-3 după amiaza, nimeni nu lucrează. E prea cald, așa că se duc să doarmă. Am fi zis că au nevoie oricând de bani de la turiștii străini, dar nu, siesta primează.

În loc de concluzie, pentru că nu vrem să tragem una

Au trecut două săptămâni de la prima zi în care am deschis cu adevărat ochii și toate celelalte simțuri în Ha Giang. Și e frumos. Am lăsat la o parte toate temerile de la început, ne-am intrat în rutina zilnică, mergem la piață și la magazine și ne negociem singuri cumpărăturile (foarte ieftin 😉 ), așa că cele șase săptămâni care ne-au mai rămas aici se anunță superbe. Săptămâna viitoare plecăm într-o excursie cu scuterul prin munți, apoi, în noiembrie plănuim să o luăm spre sud, și, dacă se poate, să mai rămânem vreo șase luni în Vietnam. Pentru că e mult mai mișto decât am fi crezut.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *