Șocul numărul unu

 

„Căldură mare, mon cher” e o glumă

Hanoi, Vietnam, ora locală 8:30. Acasă e 4:30. Călătorie în timp. Schimbăm bani, cumpărăm apă și cartelă locală, se deschid ușile glisante și zbuf! Leoarcă. Un val de căldură ne-a lovit fix în plex. Și când zic că ne-a lovit, înseamnă că ne-a durut fizic, ne sufocam. Super cald, super umezeală, nu prea îți dai seama ce se întâmplă cu tine.

Cu o săptămână înainte de plecare, la petrecerea de rămas bun, Liviu, un prieten recent întors din Ha Noi, ne avertizase: 40 de grade și umiditate 70%, se lipește instantaneu cămașa de tine. ”Ei, până ajungem noi, se răcorește, vine toamna”, ne-am îmbărbătat. A venit toamna, dar de răcorit, nu prea.

Cu toată rezistența pe care o opune aerul cald la intrarea în plămâni, primul lucru pe care l-am făcut a fost să fumăm o țigară. Ultima o fumasem în urmă cu vreo 10 ore, pe fugă și cu stres în baia aeroportului din Moscova. Ne-am simțit ca în liceu, dar aparent e o practică uzuală, pentru că nu exista smocking loungeuri, iar de la ghișeul de informații te îndrumă spre cea mai apropiată toaletă.

 

Șocul numărul doi

Un pic de Hanoi

Ne-am aruncat chiștoacele pe jos, lângă alte chiștoace și alături de An, fata desemnată să ne aștepte la aeroport, ne-am urcat într-un taxi. Șocul numărul doi, traficul din Hanoi! Scutere, câteva scutere, zeci de scutere, sute de scutere, zici că intrasem direct într-un mușuroi. Vin din toate direcțiile, circulă haotic, pe toate benzile, cu unul, doi sau chiar trei pasageri pe câte un moped, aparent fără nici o regulă. E o zumzăială care, deși am văzut-o în filme, te hipnotizează atunci când ești parașutat în mijlocul ei.

Cele câteva ore pe care le aveam de pierdut până la următorul autobuz spre Ha Giang le-am petrecut, românește, într-un mall. Deși n-a fost neapărat alegerea noastră. Doar că eram efectiv extenuați, fiecare cu câte o căsuță în spinare, nedormiți și jilavi. Ne-am așezat la o masă într-un restaurant, am respirat adânc și pentru prima dată am realizat că noi doi chiar am ajuns în Vietnam. 12.000 de kilometri, cealaltă parte a Pământului, nici o plasă de salvare. Wow, după trei luni de pregătiri, suntem aici! Nu zic că eram deznădăjduiți, nu încă, pentru că răul cel mare abia avea să urmeze.

 

Șocul numărul trei

Ne-am făcut-o cu mâna noastră

Când am decis că vrem să plecăm în Asia cred că ne făcusem o imagine destul de cinematografică asupra călătoriei. Ne imaginam mai mult punctul de plecare și destinația, care trebuia să fie obligatoriu de vis. O plajă, o junglă, sălbăticie nepângărită de mâna omului etc. Dar, spre deosebire de filme, în viața reală nu există „cut”, și ca să ajungi din A în B, de la scena 1 la scena 2 uneori e musai să treci prin purgatoriu.

Asta am realizat când am ajuns în autogara My Dinh din Hanoi. Aici ne-am simțit la fel de în siguranță ca noaptea în Ferentari pădure. Panică! Mâna pe buzunare ca-n tramvai. Ha!, nu știu ei că noi am crescut în junglă și ne-am născut cu ochii-n paișpe. În fine, mulți oameni care încercau să ne abordeze, unul mai dubios ca altul. Noroc cu An, luase deja biletele și ne-a condus direct la autobuz, altfel nu știu exact în ce parte a Vietnamului am fi ajuns.

Eram atât de „precauți”, extremiști în naivitatea noastră,  încât nu voiam nici măcar să ne lăsăm rucsacii în compartimentul pentru bagaje și n-am facut-o până nu am fost asigurați, destul de insistent de altfel, că nu o să rămânem fără ele. Deh, europeni neplimbați prin lume :).

În autobuz, alt prag de trecut. Șoferul ne-a întins câte o pungă verde, de plastic. Bun…pentru? Atât de rău să fie drumul încât ți se dau pungi de la urcare? Am citit câte ceva despre infrastructura precară, ni se părea dubios că cei 300 de kilometri din Hanoi la Ha Giang îi străbatem în opt ore, dar nici chiar așa. Ne-am dumirit când ne-a făcut semn spre încălțări, să le dăm jos și să le punem în pungi. Ok, ne descălțăm, da` de ce? Peeeentru că, slavă Ție, autocarul are paturi în loc de scaune! Paturi în care poți să te întinzi pe bune! Suntem super fericiți că o să apucăm să ne odihnim în sfârșit, autocarul pare curat și, mai presus de tot, are Wifi. Urmează o călătorie lungă, dar, sperăm noi, confortabilă. O luăm din loc.

 

Șocul numărul patru

 

Blattella germanica

Când eram mici, aproape toate blocurile comuniste, indiferent că aveau sau nu ghena pe scară, erau pline de gândaci. Alex îmi povestea că la el pe etaj trăia o vecină care mânca din aceeași farfurie cu ei. Și din farfuria ei se răspândeau în cam toate bucătăriile din bloc. Cred că pentru toți copiii anilor `90 gândacul de bucătărie a fost o constantă de coșmar.

De când aterizasem pe Noi Ba, i-am tot văzut, roșii și crocanți, cu antenele lor lungi, prin aeroport, pe holurile mall-ului, într-o cofetărie. Dar când i-am văzut mișunând puzderie printre binecuvântatele noastre paturi, era deja prea mult. Am încercat, am trosnit cât am putut de mulți, mai ales cei care voiau sa se urce pe paturi, dar uitasem cât sunt de rapizi. Oh, sila! După jumătate de oră de vânătoare, ne-am oprit. Sunt gândaci de bucătărie! Am crescut împreună și nu ne-au făcut niciodată nici un rău. Gândul asta ne-a făcut să ne oprim. În plus, eram singurii care se sinchiseau de prezența lor și nici nu știam exact cum e datina prin părțile astea. Fără nici o urmă de condescendență, ne-am gândit la un moment dat că poate le strivim mâncarea.

I-am acceptat și ne-am zis că face parte dintr-un lung proces de adaptare pe care trebuie să-l începem negreșit. Clima, traficul, oamenii, o altă civilizație, insectele, toate sunt lucruri pe care trebuie să le înțelegem, pentru ca din ciocnirea asta violentă dintre culturi, să nu rezulte victime. Știm amândoi că am plecat de acasă cu un bagaj mare de preconcepții și că am lăsat în urmă de bunăvoie o bulă de confort care n-a mai încăput în bagajul de cală. Va fi greu, dar nimic nu e imposibil, nici măcar pentru doi români crescuți în puf.

 

Șocul numărul cinci

Grețuri rurale

În opt ore, autocarul oprește o dată, la mijlocul drumului, în ceea ce ei numesc „popas”. Dar mai bine n-ar face-o. Doar nevoile fiziologice ne-au făcut să părăsim aerul condiționat și să ne dăm jos. Interesant e că la coborâre ne aștepta un coș plin de papuci de cauciuc, ca să nu ne obosim cu încălțatul/descălțatul. Nici n-am apucat să-i trag bine în picioare că mi s-a făcut rău. Rău din ăla de la fiere, cu tot tacâmul. Abia mi-am stăpânit stomacul și cu greu respirația a revenit la cadența normală. A fost un șoc fizic comparabil cu un pumn în ficat.

Căldura umedă de rufe ținute în mașina de spălat două zile, combinată cu un miros groaznic de carne de pui fiartă și râncezită, e o miasmă pe care degeaba am încerca să o descriem, tot nu simțim că i-am putea găsi un omolog corespunzător. Oribil, mizerie, căldură, sărăcie, miros insuportabil, condițiile în care era mâncarea pregătită și ținută, pâcla albicioasă care se întindea peste tot în jur…și în toată atmosfera asta, călătorii mâncau liniștiți. Planul nostru de a înțelege și de a nu judeca trece, până la urmă, prin stomac. Pentru că, dincolo de șocul cultural, (îmi imaginez că nici la Buhuși în `92 nu arăta foarte diferit), mai mult a contat șocul fizic. Un organism neobișnuit cu toate senzațiile astea care năvălesc deodată.

Abia așteptăm să plecăm mai repede de acolo și să ajungem la destinația finală. În ultima parte a călătoriei am reușit să mai ațipim câte un pic, în zgomotul claxoanelor, pentru că am uitat să vă zic cât de mult se claxonează aici. Șoferul autobuzului, și spun asta pentru că am numărat, claxona o dată la fiecare 4-6 secunde. Credeați că în București e nasol? În-con-ti-nu-u! Claxon de „dă-te mai încolo”, claxon de „vezi că vin”, de „salut”, de „sunt chiar în spatele tău”, de „mulțumesc”, dar niciodată claxon pe fond nervos. Există un cult al claxoanelor, cum aveam să descoperim mai târziu, există claxoane cu melodii și claxoane cu fade, dar despre asta într-o postare viitoare.

Amețiți, am ajuns pe la 10.30 la autogara din Ha Giang unde am fost așteptați de cineva de la centru care ne-a dus cu un taxi la cazare. Extenuarea de dimineață se transformase în sleială, într-o pâclă neagră care se așternea pe ochi, pe creier și în cerul gurii.

 

Ultimul șoc pe ziua de azi

Un „hai acasă” mut

Am intrat în clădire, deja nu mai eram capabili să ne facem o părere coerentă. Prima întâlnire cu oamenii de aici și cu ceilalți voluntari occidentali a fost ca o gură de aer proaspăt, ca o oază în deșert. Ne-am cam agățat de cuvintele lor de îmbărbătare ca apucații.

Camera ni s-a părut murdară, așternuturile, deși proaspăt spălate, erau pline de gâze, pânze de păianjen peste tot, însă nu am stat să analizăm pentru că lui Alex îi era foame. Câțiva dintre voluntari s-au oferit să ne însoțească la o supă și iată-ne ajunși într-un „restaurant” din Ha Giang. Despre Ha Giang ar trebui să înțelegeți de la bun început că e capitala celei mai sărace regiuni din țară. Ha Giang e Vasluiul Vietnamului. Doar că fără violuri, crime, alcool și cu peisaje mai frumoase. Deci restaurantele de aici nu sunt cele mai igienice locuri în care am pășit.

Deja trecusem peste pragul admis de șocuri zilnice și mi s-a părut prea mult, mâncarea gătită practic în stradă, curățenia e o excentricitate aici și cred că acum sunt blândă față de ce am simțit în acel moment. Eu oare ce-o să mânănc? Doar compania a făcut să pară totul suportabil, iar Alex și-a sorbit aproape cu entuziasm supa. Ne-am întors la centru unde am mai stat la o țigară, pe terasă, cu ceilalți voluntari, pentru un scurt instructaj. În mare toți păreau mulțumiți și începusem să mă calmez. Până în momentul în care ne-au arătat abatorul de câini de vizavi și ne-au avertizat că, din când în când, o să mai auzim sunetele lugubre scoase de câinii jupuiți de vii. Evident că n-au folosit cuvântul „lugubru”, că nici finlandeza, nici letonul nu știu cum se zice lugubru în engleză, dar v-ați prins voi…

Un duș mai târziu ne-am băgat în pat, și ne-a lovit panica aia mare. Fiecare în parte avea filmele lui însă amândoi făceam pe eroii. Îmi treceau cele mai crunte idei prin cap, îmi făceam planul cum să scăpăm mai repede din Iadul ăsta și încotro s-o apucăm, dar nu am putut decât să realizez cruntul adevăr că suntem blocați aici. Aveam senzația că nu o supraviețuiesc.

Singurul lucru bun, singurul noroc, singura creangă de care ne-am agățat a fost conștiința faptului că toată frica și deznădejdea erau bazate pe oboseala cruntă care se instalase. Eram plecați de acasă de peste 30 de ore și îmi doream doar să adorm, însă nici asta nu reușeam. I-am zis lui Alex că ăsta este momentul în care am cea mai mare nevoie de el. Îi mulțumesc că a jucat rolul curajosului deși știu că în capul lui se derula același film ca și în al meu. Noapte bună!

 

5 thoughts on “Noapte bună, Vietnam!

  1. ce e drept, nu am fost in Vietnamul rural, dar am fost in Saigon (sau Ho Chi Min City, cum se cheama acum). Ori oamenii astia se asteptau sa aterizeze in Dubai si impresiile lor reflecta dezamagirea cand si-au dat seama ca Vietnamul nu-i tot pe-acolo), ori au trecut din ghinion in ghinion.
    Cateva din impresiile mele
    – autoritati destul de acre, in stil comunist, dar dealtfel fara sa interfereze prea mult cu viata si linistea ta
    – oameni multi, saraci, dar foarte simtiti si destul de amabili si saritori
    – cred ca cel mai sigur oras in care am fost (si am fost in multe locuri). In miez de noapte, te puteai plimba prin tot felul de cartiere, fara sa se lege nimeni de tine. Am aflat si motivul: sa agresezi un turist e echivalent cu o condamnare la moarte, statul comunist nu prea crede in hranirea pe termen lung a puscariasilor,
    – oamenii care te abordau de obicei o faceau fie pentru a-ti vinde un flecustet, de obicei ceva de mancare, fie pentru a-ti oferi un „ride” cu scuterul. E foarte la moda, tine loc de taxi (si e mult mai ieftin).
    – Mancare ieftina si buna. Eu nu-s cu sea food-ul, creveti si alte de-astea, dar oriunde am mancat a fost foarte ok. Am platit un dolar pentru o masa completa (felul 1, 2 si desert), si inca un dolar jumate pe o doza de cola (na, bautura capitalista).
    – Camera de hotel era cred ca cea mai mare camera de hotel in care am stat vreodata. Costa 12 dolari pe noapte, si avea baia mai mare decat o intreaga camera de hotel standard in vest
    – Am vazut un gecko in camera, pe un perete. A fost chiar foarte dragut, i-am facut si poze. De gandaci n-am avut parte.
    – M-am stricat si la burta, am mancat cred ca ce nu trebuia din niste fructe neidentificabile pe care mi le lasasera in camera la hotel. Au fost interesante totusi 🙂
    – un cuvant: Soursop. Un fruct in forma de pepene cu creste, si cu gust de capsuni. Shake-ul e fantastic
    Pe scurt, Vietnamul a fost una din cele mai surprinzatoare tari in care am fost (as putea scrie multe pagini).

  2. Imi pare rau, dar Vietnamul este o destinatie de vacanta excelenta care atrage vreo 10 milioane de turisti straini anual. Asa cum o descrii, cu gandaci si hotzi la tot pasul, cum ar putea atinge asemenea cifre? Am fost in Hanoi, am fost si in autogara respectiva, am fost si cu autobuzul cu paturi, am mancat si la popasuri etc. Multa exagerare in descrierea partilor negative si nimic pozitiv. Chiar nimic pozitiv in Vietnam? Pe bune? Reiterez ce-a spus Irinel, hoteluri jos palaria la preturi ieftine, mancare de vis, oameni deosebiti, orase care se merita vizitate (Saigon, Hue etc).

  3. Mi se pare ca se exagereaza puternic in postare. Eu am fost in Vietnam de la Ha Noi pana in Phu Quoc numai cu mijloace de transport in comun, am stat la cazari de tot felul, de la ieftine la scumpe, am mancat de toate din toate locurile (mai putin carne de caine) si pot sa zic multe lucruri de bine despre aceasta tara, care, la fel ca oricare alta dintr-o zona atat de indepartata trebuie vizitata fara prejudecati. Referitor la capitolul „mizerie”, da, exista, dar face parte din experienta, la fel si traficul din marile orase, oamenii care incearca sa iti vanda cate ceva, mancarea preparata pe strada in conditii insalubre. Cu toate aceste neajunsuri pentru omul european, experienta din Vietnam a fost una unica si nu mi-a facut niciun fel de rau fizic, iar integritatea corporala nu mi-a fost in niciun moment amenintata de semenii asiatici. Si trebuie sa scriu asta: mancarea vietnameza este fantastica!

  4. Reactia Ralucai din primul articol cred ca ii este cunoscta oricarui om care a facut un salt in necunoscut. Salt care nu e tot una cu vacantele in locuri „atipice” sau cu calatoriile de serviciu, din care stii ca dupa x zile/saptamani/luni te intorci la confortul de à fi familiar cu lumea care te inconjoara – acasa…E reactia foarte normala à unor oameni care si-au taiat puntea cu trecutul si s-au aruncat fara corzi de siguranta intr-o lume complet diferita cultural de ceea ce cunoscusera pana atunci. Normal ça s-au panicat, normal ça s-au indoit si au judecat. Acomodarea, toleranta, intelegerea si dragul de ceea ce e altfel – in ordinea asta- necesita timp si rabdare. Asa ça ma bucur ca impartasiti cu noi drumul vostru.
    Referitor la articole, nu cred ça trebuie sa fiti politically corrects, ci sinceri. Nu stati sa va cantariti de 10 ori sentimentele, reactiile- daca sunt acolo, sunt normale si nu sunteti singurii carora le-au trecut ganduri patrate prin cap.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *